Sobre totz aurai gran valor

Doamnă, cât aș fi de onorat

peste toți, dacă alegi să-nlături

haina de pe sânii tăi, în pat

să-ți văd paloarea formelor sub pături.

Decât o sută cele mai femei

ești mai femeie – nu te laud foarte –

Mai tare decât alta la imperii,

inima la gândul ăsta-mi bate.

Vreau să fiu o vacă

Vreau să fiu o vacă

și nu fiica mamei mele.

Vreau să fiu o vacă

și nu îndrăgostită de tine.

Vreau să mă simt liberă și calmă.

Vreau să fiu o vacă care nu știe niciodată

genul de dragoste în care „te-ndrăgostești de”;

o vacă regală, cu coapse mari și sănătoase

ca un magazin universal,

o vacă pe care-o mulge fermierul în genunchi,

care când moare va simți amurgul

aplecându-se deasupra ei ca pajiștea, să-i ude gura.

Sinucidere, nu supradoză

Mă plimbam cu bicicleta și la întoarcere m-am oprit în părculețul ăla de la Universitate să fumez o țigară, mă simțeam super nasol și singur, de vreo câteva luni mă chinui să scriu un roman și-mi ies numai căcaturi, mă-ntreb ca Salieri în Amadeus oare de ce mi-o fi dat Dumnezeu impulsul ăsta tâmpit să scriu dacă nu mi-a dat și talent, în afară de asta mai am și impresia că sunt un om rău pur și simplu, nu mă interesează nimic altceva decât propria persoană și nici pentru persoana asta nu fac nimic, o las să putrezească, poate de asta îmi plac atât de mult filmele cu zombie, în ultimul timp ideea sinuciderii mă fascinează, moartea e singurul lucru despre care nimeni nu știe nimic, gândul că e ceva acolo și că poate acolo este de fapt locul meu, chestii de-astea.

A-nceput viitorul (poeziei)

Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.

O sensibilitate-n plus

Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.

Aici e viaţa

Românul s-a născut la provincie, acolo unde se întoarce de sărbători cu şi în ciuda căilor ferate române, acolo unde îl aşteaptă mereu aceeaşi viaţă de care a fugit ca de dracul cu prima ocazie, de care şi-a dat seama că oricum nu poate să fugă şi-acum o-mbrăţişează resemnat, pe care şi-a dat seama că a imitat-o de fapt în mod inconştient tot timpul ăsta, în mod reflex sau antireflex, căci ce e tot efortul nostru interpretativ prin care ne facem că ne maturizăm dacă nu doar o poveste pe care ne-o spunem noaptea ca să adormim liniştiţi, dar la care nu visăm cu adevărat niciodată pentru că avem cu totul alte dorinţe, pe care n-o atingem niciodată pentru că ne despart nu doar vreo doi, trei de ani de vârsta la care ne imaginăm că ne-au făcut părinţii noştri (încercaţi să vă amintiţi vârsta părinţilor voştri şi-o să vedeţi că n-au aşa ceva, sunt doar mereu bătrâni sau mereu în plin proces de îmbătrânire), dar şi vreo doi, trei ani lumină de felul în care trăiau părinţii noştri, de felul în care au tot trăit de atunci când fără prea mari procese de conştiinţă au făcut saltul ăla în gol, şi după aia s-au întrebat oare de la ce înălţime şi de câte ori am sărit?

Abia aștept să-mbătrânim

toată ziua am avut impresia că tre' să vină poștașul cu pensia

Râdem și glumim pe tema asta, dar adevărul e că mai avem o grămadă până să-mbătrânim. Sigur, ne-am uitat cu toții la videoclipul ăla în care copiii nu știu să folosească un walkman, se uită la el ca la un dispozitiv antic, în timp ce nouă  ne-au luminat copilăria. Sigur, am terminat de ceva timp facultatea și acum suntem pe cont propriu, prieteniile sunt mai greu de legat și mai important de întreținut. Înainte ne despărțeam de prieten/prietenă din cele mai stupide motive, acum orice despărțire e un lucru aproape existențial, îți schimbă toate perspectivele. Sigur, avem altele pe cap, probleme de oameni care fără voia lor sunt mari. Dar dacă stăm bine să ne gândim, nu copilăria este cea mai frumoasă perioadă, pe care într-adevăr toată lumea o laudă și mai apoi o caută, paradisul pierdut. Ar trebui să fim extrem de mulțumiți nu numai de faptul că nu mai suntem copii, dar că, încet-încet, nu mai suntem nici tineri. 

Trei pierdute

 Stând la fereastră,
Scriindu-mi gândurile-n iarbă, am văzut
un zeu (credeam, dar erai tu) intrând pe poartă.
Sângele mi-a ieșit din vene și s-a-ntors,
de parcă l-aș fi împins afară și retras

Cele mai tari cafele

Niciodată nu mi-a plăcut să mă trezesc dimineața, spre ghinionul maică-mii, care trebuia să tragă de mine din cinci în cinci minute în zilele cu școală. Motivul pentru care în cele din urmă mă trezeam era cafeaua care știam că mă așteaptă, aburind, în bucătărie. În diminețile de iarnă țineam cana cu ambele mâini și beam cafeaua în fața sobei, aruncând din când în când câte un lemn pe foc. 

Într-o dimineață dintr-asta mi-am dat seama cât de mult îmi place lichidul ăla negru, care te trezește și te îmbrățișează cu căldura lui, îl simți infiltrându-se prin tot corpul și resetându-te cu blândețe. Dacă m-aș gândi însă la cele mai anticlișeice imagini posibile, care n-ar apărea în nicio reclamă la cafea, m-aș gândi la astea cinci cafele care mi-au stricat, la timpul lor, ziua: 

Epigrame erotice de la greci citire

Iubirea de femei mă lasă rece,-n schimb

Pentru bărbați ard ca un foc turbat

Cum fustele sunt sexul slab, m-aprind,

Mai cald, mai tare şi mai viu pentru bărbat. (Anonim)

Am descoperit din întâmplare, odată cu Atenor

Că dosul este echivalentul metric al banilor. (Straton)

Limba noastră-i o povară

M-a luat prin surprindere un tip din Londophone când mi-a spus că primul lucru pe care îl observă la oameni e sintaxa, deși tot sintaxa o apreciez și eu cel mai mult, dar numai în timpul lecturii, de asta și sunt nebun după Agopian și Faulkner. Chiar nu-mi trecuse prin cap că ai putea să „vezi”, să fii sensibil la sintaxa cuiva în timp ce vorbește.

Tipul mi-a mai dat vreo două explicații și o sumară descriere, la care nu am fost foarte atent pentru că încercam la rândul meu să îi deslușesc sintaxa. Nu reușeam, era mereu ceva care îmi scăpa, în mare pentru că nu știam exact cum ar trebui să-mi imaginez sintaxa, e ca și cum ai încerca să traduci în timp real dintr-o limbă pe care de fapt n-o stăpânești, chiar când crezi că ai prins ideea apar noi elemente care complică structura și se dărâmă tot eșafodajul.

Funny Games RO

Săteam cu toții în cerc și ne uitam fascinați la Andreea, nu neapărat pentru că avea ea ceva al ei fascinant, cât pentru ce povestea – povești de groază cum nu se mai povestiseră-n Grozăvești, cel puțin cum noi nu mai auziserăm până atunci, Cristina se chircise lângă mine și tremura toată, Andreea-i tot dădea înainte, genul de poveste care începe cu „bazat pe fapte reale”, nume autentice și narator creditabil. Chestia asta i se întâmplase, evident, unei prietene, dar o spunea ca și cum ar fi trăit-o pe propria piele, era noapte târziu și băuserăm cu toții, era numai bine decorul. Se făcea că niște fete găsiseră un apartament bun și ieftin în chirie, doar că era cam ciudat, auzeau tot felul de sunete dimineața, pași și voci ca un clinchet de copii jucăuși.

True defective

Astăzi vom vorbi despre o problemă deseori ocolită în lingvistica contemporană, în speță clasa substantivelor semidefective de dativ. Această clasă nu este amintită încă în noul DOOM, dar va fi probabil cu siguranță definită în următorul noul DOOM. După cum îi spune și numele, substantivul defectiv de dativ poate fi găsit acolo unde avem de a face cu substantive defective de plural. De exemplu, cuvântul „jale”, pe care îl putem întâlni în enunțuri de genul:

Despre ratare cu Bukowski

=delimitări conceptuale=

 

Pe de o parte potențialul, în alt registru centrul, două puncte esențiale, iar pe de cealaltă parte potențialul risipit și marginea. Aceste puncte ni le imaginăm pulsând, cu distanțele variind întruna. Când distanța dintre potențial și potențialul risipit este îndeajuns de mare, concomitent cu distanța de la centru la margine, putem vorbi despre ratare.

Artă modernă

„Încă o dată!” se răsti Cristina la Andrei, care își ridică ochii din telefon ca să-i arunce o privire plină de reproș. „Mai recapitulăm o dată și după aia gata!” Realizând că altfel n-avea s-o scoată la capăt, Andrei îi făcu pe plac: „Da mă, intrăm în muzeu, îmi indici opera de artă” – spuse asta cu un dezgust evident – „aștept să creezi diversiunea și o bag în rucsac”.

Intrară în muzeu și Cristina îi indică un perete imens, pe care erau expuse tot soiul de picturi și instalații moderne. „Aia e, chestia aia roșie de după sticlă”, îi șopti și așteptă nerăbdătoare să dea semne că ar înțelege ceva: „Aha, și chestia aia valorează milioane? Pare mai degrabă un...” Cristina îl întrerupse: „Du-te la locul tău și așteaptă diversiunea!”

Chestie culturală pe net!

Există o chestie pe internet care se numește Hyperliteratura.ro. Zic că e o chestie, dar numele trimite de fapt la două chestii: literatură și internet. Nu e singura chestie de pe internet unde apar chestii despre literatură, și nu e nici cea mai bună, ba chiar e printre cele mai slabe în ce privește conținutul. Genul de chestie la care mamele și tații noștri care de-abia au învățat să mânuiască internetul i-ar da like, pentru că literatură. Dar în același timp genul de chestie pe care orice om care se respectă ar evita-o.

Arta de a scrie un eseu prost

Indiferent despre ce domeniu e vorba, eseul începe cu o temă generală și un deadline. Când afli termenul de predare ai, probabil inconștient, sentimentul că eseul este de fapt gata, l-ai și scris în mintea ta și gravitează pe-acolo pe undeva, prin cotloanele întunecate ale creierului, într-o formă pe jumătate creată prin chiar faptul că e increată. Sigur, despre X pot să scriu câteva pagini, mai ales dacă citesc Y și Z, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva zile din momentul în care mă apuc serios de treabă. Pornești de la două premise, ambele pline de speranță: ai o abiltate de care nu ești pe deplin conștientă, prin care se face că eseul este ca și scris, deși nu te-ai apucat nici măcar să citești pentru el. Doi, ești convinsă că poți să te apuci serios de lucru. Sigur, poate nu chiar azi, este totuși devreme, dar de mâine începi să frunzărești niște chestii, pui pe foaie idei vagi, la care te mai gândești în zilele următoare. Când o să te apuci de scris ca lumea va fi ca și când ai transcrie de fapt eseul, care a stat tot timpul ascuns într-un colț nebănuit al minții tale. Să-i mulțumim celor care ne-au împins în tot timpul ăsta de la spate, că fără ei n-am fi avut impulsul de-a scoate afară tot ce era acolo. 

Prieteni&Co.

Aș vrea să plătesc un străin care să mă viziteze o dată la câteva zile, să intre pe ușă ca un prieten bun și să mă întrebe, cu o oarecare indiferență, ce mai fac, cum mă mai simt, ce planuri mai am. Să nu stea mai mult de o oră, destul cât să putem vorbi și să mai comentăm o știre, să mai bârfim pe cineva, să facem o cafea. Să nu fim niciodată cu adevărat prieteni, dar preț de o oră, după plată, să ne comportăm ca și cum am fi, mai ales că pe el mi-l imaginez ca pe un profesionist, care știe exact când și ce să întrebe, când și ce să răspundă, când să tacă, pe ce ton să spună lucrurile patetice ca să nu sune ca într-un serial HBO România. Îmi imaginez că l-aș angaja de la o firmă specializată pe servicii dintr-astea, Prieteni&Co, singura companie care oferă compania perfectă.

Reconstituire de grupă

Sigur, reuniunile de clasă sunt un obicei drăguț, dar pe cât de interesant e să vezi ce fac acum foștii tăi colegi, pe atât de neîmplinit ajungi să te simți vorbind cu ei, ceva lipsește din tot aranjamentul ăsta și nu e vina nimănui luat în parte. Pur și simplu se pune prea mult accent pe prezent, când toată ideea ar trebui să fie trecutul, trecutul rămas neschimbat, nu comentat și reactivat din perspectiva prezentului.

Îmi vine greu să-mi imaginez cum de obiceiul ăsta a rămas într-o formă atât de insuficientă, lipsită total de forță și vlagă în încercarea încă de la început eșuată de a reactualiza trecutul, de a-l aduce în mijlocul nostru prin cea mai la îndemână metodă, rememorarea. Nu vreau să readuc la viață experiența din liceu, ci aia din facultate, și nu vreau să fac asta verbal, rememorând, ci corporal, reconstituind.

Ratologia

În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’ să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui, îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.

Despre dezamăgire, dezamăgitor

Am intrat la Litere pe la mijlocul listei cu înscriși și am absolvit tot pe-acolo. Deși am avut momentele mele bune, mereu m-am asigurat că într-un fel sau altul mă întorc în linia mediană la final, chiar după ce toată lumea se întreba dacă nu cumva de data asta n-o să mai fie așa, prietenii care mă felicitau pentru cine știe ce, părinții cărora le promiteam că o să-i mai sun după, să le spun cum a fost, profesorilor care aveau încredere în mine. Nu era nimic nou, literatura în general era de fapt ultimul domeniu în care mai puteam dezamăgi, cu toate celelalte terminasem de mult, urmând mai mult sau mai puțin cam același traseu.

Harta plictiselii

Galați, oraș postapocaliptic, se vede asta și din aspectul noii gări, care preț de cîțiva ani a arătat modern, pentru ca apoi să se deterioreze treptat și să reintre în specificul local. Ușile glisante nu mai glisează de mult, în schimb îi îndreaptă pe oameni spre ușile normale, pe care oricum nu le folosește nimeni, alegând în schimb drumul care trece chiar pe lângă fosta clădire impozantă a gării, mergând pe un pod de lemn improvizat peste gropi și mocirlă, pentru că drumul acesta este mai scurt. Galați, oraș eliptic.

Break Beat Break

de Marcus Wicker. Un interviu aici. O recenzie aici.

Break Beat Break

vine de la „Break Beat”.  Adică
efectul statornic de tobă cu bucata de cinel solo
care reuşeşte mereu să invoce toate sfintele duhuri

în orice breakdancer cu puls. Ca în James Brown.
Ca-n orice de James. Ca-n „Amen Break”,
şase secunde de gospel beat pe vinilul întors.

Bătaia din Break Beat Break vine din noi.
Face parte din inconştientul nostru audio colectiv.
O pauză pentru o cauză. Cauza fiind nesfârşita

dependenţă de mişcare a corpului, care-nvârtit invers
pe discul patefonului, şi-ar arăta probabil
legătura lui cu gândirea. Se întâmplă pe o insulă pustie

de cântec, când o linie de ruptură sparge
starea budistă indusă de bas şi începi să-ţi spui
Drace ! Ce specie de om mai sunt şi eu?

Secvența perfectă

27 de ani e vârsta la care fotbaliștii ating vârful carierei lor. Talentul și experiența ajung în punctul în care se înțeleg cel mai bine, și dacă nu intervine vreo accidentare mai serioasă sau o pasă foarte proastă, de obicei fotbalistul are parte de cea mai fructuoasă perioadă. La filologi e mai greu de spus, vârful carierei ar putea să apară înainte, după 50 de ani sau niciodată. Într-un coșmar, îmi promiteam că a doua zi aveam să scriu cel mai bun roman. A doua zi muream de bătrânețe.

The anti-social contract

Oglinda nu e niciodată de-ajuns, nu înțeleg cum pot fetele să petreacă atâta timp studiindu-se acolo fără să simtă că o iau razna, că le lipsește o unealtă pe care orice civilizație care se respectă ar fi inventat-o în urmă cu câteva mii de ani, o suprafață de unde să te poți privi prin pielea altcuiva, unui necunoscut la gândurile căruia să ai totuși acces.

Nu numai că nu a inventat nimeni așa ceva, nici nu s-a simțit vreodată nevoia unei astfel de unelte, măcar pentru simplul scop de a te machia. Să poți să te vezi prin ochii celui pe care știi că vrei să-l impresionezi, să-i observi reacțiile la fiecare nuanță, dungă și contur – cât de mult ar ușura asta lucrurile.