1 altfel de Deliric 1

Deliric 1 – Inspecția tehnică periodică
Anul lansării - 2011

”Sunt Deliric, (...) acum mă știi bine

Când mă văd pe stradă sar cățele pe mine” (Deliric 1)

”Io m-am săturat și-mi bag pula-n ei de treabă” (DOC)

Piese de schimb

Deliric este MC-ul despre care cu toții credeam, la un moment dat, că ar fi cel mai bun din România. Încă de când am auzit bucățile de pe Jupiter a ucis melodia ne-am dat seama că Deliric pregătește ceva și că, indiferent ce pregătește, n-are cum să iasă altfel decât foarte bine.

A ieșit însă albumul DOC – Scăpat de sub control în jos, sub așteptări, și am început să ne punem întrebări. De la sound și până la versuri, CTC începea să însemne altceva. Începea să însemne mult mai puțină subtilitate, melodii mult mai puțin atent structurate (față de acea piesă de pe Dificultăți tehnice - TV), mult mai puțin altfel. Într-un fel, este de înțeles, totul se trage de la un anumit sentiment de mândrie excesivă care apare de regulă atunci când ai făcut ceva într-un domeniu în care mulți alții nu făcuseră mare lucru până la tine.

Aveam însă așteptări foarte mari din partea lui Deliric, așa că nu l-am menajat deloc ascultându-i noul album. Dar mi-am dat seama repede că Deliric nu își continua propriul traseu, ci noul traseu introdus de Doc – același sound departe de ceea ce s-ar putea numi hip-hop, aceleași versuri light și același stil manelistic pe care l-am putut vedea în videoclipul Genți de bani.

O să vorbesc puțin despre câteva piese semnificative de pe acest album. 

Pe la spate cu de toate (06. Cu de toate, feat. Motzu, DOC, Maximilian, Junky)

O paralelă foarte decentă se poate face între cea mai percutantă melodie de pe album (Cu de toate), și un hit poate prea repede dat uitării de melomani. Mă refer, bineînțeles, la melodia Pe la spate, din care s-au inspirat Deliric&co. Stilul manelistic experimentat încă de pe albumul lui Doc mai mult de către Maximilian este continuat pe albumul Deliric prin această melodie, introdusă printr-un skit foarte inspirat (Shaorma) de Teo. Bineînțeles, ca în cazul filmelor, trailerul este mult mai bun ca filmul în sine, la fel cum și aici skit-ul este mult mai bun decât melodia pe care o introduce.

În prima strofă se indentifică și subiectul acestei melodii (”Dau cu ochii de piți (...) rochia ei e scurtă/ îți jur pe toți sfinții/ că i se vede-al treilea ochi/ și nu zic de ochiul minții”). A doua strofă îi aparține unui specialist al acestui stil, care, prin cuvinte foarte bine alese (mami, mui, shaoarmă) și injurii la nivel de liceu (”ia de-aici shaorma-n lipie de piele”) se încadrează perfect în paralela cu hitul Pe la spate.

Dar abia cu a treia strofă, adică cu Maximilian, se poate vorbi în sfârșit despre o adevărată manea: ”Alo mami, nu e Maxi/ Sunt eu Johnny/ Vino mai aproape/ Știu că-ți place campionii”. Bineînțeles, toate aceste referințe pop-culture sunt pastișate, vorbim totuși de un stil parodic. Doar că, firește, la un moment dat obiectul parodiat și parodiantul se potrivesc atât de bine, încât, dacă am asculta mai întâi această melodie, și abia apoi cealaltă (Pe la spate), ne-ar fi greu să spunem care o parodiază pe care. Și asta deoarece, e clar, niciunul dintre cântăreții de aici nu are acea subtilitate necesară oricărui parodiant – cu alte cuvinte, totul este mult prea direct și, în plus, lipsit de haz (o parodie care nu este mai nostimă decât obiectul pe care-l parodiază carevasăzică nu mai e parodie).  Lipsit de haz ca acest ultim vers (iarăși, la nivel de liceu): ”Am afacerea mea/ Non-stop deschis la prăvălie”.

Poluare fonică (07. COX – feat. Carbon, DOC, Rimaru)

Această melodie se vrea a fi un tur de forță, în stilul cu care gruparea Facem Records ne-a obișnuit (vă mai amintiți acele colaborări semnate Armada, de genul Multiplu salt mortal), adică genul de melodie care apare pe majoritatea albumelor lor (avea una și Carbon, avea una și Doc), definită prin velocitate și ritm. Ce se întâmplă însă pe această melodie e aproape jenant. Atât Deliric cât și Doc au strofe slabe, pe care reușesc totuși să le cânte repede, tocmai în ideea că, în acest mod, ascultătorul nu-și va da seama că versurile sunt goale. Carbon nu reușește decât să strice ritmul și să calce pe bec prin versuri stângace (”ia pula/ cu mâna/ cu curu’/ cu gura”). În schimb, de salutat este strofa lui Rimaru, care se întoarce la acel stil pe care-l știm încă de la Canalul lui Neluțu și care-l definește atât de bine. Bineînțeles, numai 30% din cuvintele pe care le rostește se fac înțelese, dar până la urmă asta este amprenta lui și tocmai prin aceasta obligă ascultătorul să asculte iar și iar strofa lui.

Nu rămânem cu nimic după ce ascultăm această melodie. Singurul aspect pozitiv: melodia e antrenantă. 

De dragoste, în același fel (15. Te știu de-o viață – feat. Freaka Da Disk)

Cu această melodie ne întoarcem la momentul Bitză, doar că ne aflăm de fapt undeva sub Bitză, care avea un oarecare farmec în comparație cu: ”Tovarășii îmi zic/ Nu mai are rost/ Nu vezi că nu te vrea/ Că te ia de prost” și stângăciile atât de penibile: ”Sunt vorbe care/ Le simt că doare”. Greu de crezut că aceste versuri îi aparțin lui Deliric, și nu pentru că se încadrează în acea categorie sensibilă (e o melodie de dragoste până la urmă), ci pentru că ne-am fi așteptat la mult mai mult de la Deliric, indiferent ce ar cânta. Intervenția lui Doc nu face decât să scadă și mai mult ipotetica valoare a acestei piese.

O melodie decentă (17. Știu pe cineva – feat. Vlad Dobrescu)

Deliric și VD colaborează bine pe această piesă. Chiar structura melodiei dă un farmec și un ritm care țin ascultătorul conectat, iar faptul că are o temă pe care o explorează (așa cum aveau CTC pe la începuturi, ceea ce ne plăcea, chiar și atunci când tema nu impresiona prin ea în sine – mă gândesc aici la Scandal). Oricum, melodia aceasta este chiar decentă, se încadrează într-o continuare a proiectului pe care credeam că-l au CTC și care dădea impresia unei evoluții firești. 

Abia acum, adică prea târziu sau prea puțin (18. CTC feat. Dj. Paul)

Practic, acest gen de melodie așteptam cu toții de la Deliric. CTC se încadrează în acel gen inventat, la noi, de Deliric (încă de la Deliric vs. Terra și mai apoi Scurtcircuit) și care, la o adică, este fascinant. Asonanță și eufonie, ritm alert, succesiuni delirante care îmi place să cred că îl definesc pe MC-ul de care ne-ndrăgostisem cu toții încă dinainte de momentul Dificultăți tehnice. Practic, cei 25 de lei pe care i-am plătit pentru albumul de față i-am plătit numai pentru această melodie.

Una peste alta

Una peste alta, rămânem bineînțeles cu un gust amar la finalul acestui album, pe care nici nu-l putem asculta cap coadă. Poate aveam așteptări prea mari sau poate suntem puțini cam închiși la minte, dar chiar nu putem înțelege cum e posibil ca hip-hop-ul (românesc) să fi decăzut atât de mult. Un singur lucru e clar:

Deliric e de vină.