Postapocalypse now

Tianjin, orașul cu cea mai roșie lună, locul perfect pentru melancolie. Tianjin, orașul cu o mie de furnale fumegând de-a lungul câmpiilor industriale. Îmi iau inima-n dinți și ies într-un bar cu Zoey, atmosferă occidentală, barmanițe care-ți vorbesc în engleză, mesele pline de americani și europeni din toate punctele cardinale în afara estului, al cărui singur și umil reprezentant rămân.

„Why do you like bars?” întreabă Zoey cu inocența celor crescuți într-o cultură unde se mănâncă în scop de entertainment. „I don’t know, it’s that feeling you get when you spend your evening drinking and talking to someone you like… the night turns into this giant wave you’re surfing together”, „You like surfing?”

Despre ratare cu Bukowski

=delimitări conceptuale=

 

Pe de o parte potențialul, în alt registru centrul, două puncte esențiale, iar pe de cealaltă parte potențialul risipit și marginea. Aceste puncte ni le imaginăm pulsând, cu distanțele variind întruna. Când distanța dintre potențial și potențialul risipit este îndeajuns de mare, concomitent cu distanța de la centru la margine, putem vorbi despre ratare.

Prieteni&Co.

Aș vrea să plătesc un străin care să mă viziteze o dată la câteva zile, să intre pe ușă ca un prieten bun și să mă întrebe, cu o oarecare indiferență, ce mai fac, cum mă mai simt, ce planuri mai am. Să nu stea mai mult de o oră, destul cât să putem vorbi și să mai comentăm o știre, să mai bârfim pe cineva, să facem o cafea. Să nu fim niciodată cu adevărat prieteni, dar preț de o oră, după plată, să ne comportăm ca și cum am fi, mai ales că pe el mi-l imaginez ca pe un profesionist, care știe exact când și ce să întrebe, când și ce să răspundă, când să tacă, pe ce ton să spună lucrurile patetice ca să nu sune ca într-un serial HBO România. Îmi imaginez că l-aș angaja de la o firmă specializată pe servicii dintr-astea, Prieteni&Co, singura companie care oferă compania perfectă.

Ratologia

În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’ să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui, îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.

Despre dezamăgire, dezamăgitor

Am intrat la Litere pe la mijlocul listei cu înscriși și am absolvit tot pe-acolo. Deși am avut momentele mele bune, mereu m-am asigurat că într-un fel sau altul mă întorc în linia mediană la final, chiar după ce toată lumea se întreba dacă nu cumva de data asta n-o să mai fie așa, prietenii care mă felicitau pentru cine știe ce, părinții cărora le promiteam că o să-i mai sun după, să le spun cum a fost, profesorilor care aveau încredere în mine. Nu era nimic nou, literatura în general era de fapt ultimul domeniu în care mai puteam dezamăgi, cu toate celelalte terminasem de mult, urmând mai mult sau mai puțin cam același traseu.

Harta plictiselii

Galați, oraș postapocaliptic, se vede asta și din aspectul noii gări, care preț de cîțiva ani a arătat modern, pentru ca apoi să se deterioreze treptat și să reintre în specificul local. Ușile glisante nu mai glisează de mult, în schimb îi îndreaptă pe oameni spre ușile normale, pe care oricum nu le folosește nimeni, alegând în schimb drumul care trece chiar pe lângă fosta clădire impozantă a gării, mergând pe un pod de lemn improvizat peste gropi și mocirlă, pentru că drumul acesta este mai scurt. Galați, oraș eliptic.

Secvența perfectă

27 de ani e vârsta la care fotbaliștii ating vârful carierei lor. Talentul și experiența ajung în punctul în care se înțeleg cel mai bine, și dacă nu intervine vreo accidentare mai serioasă sau o pasă foarte proastă, de obicei fotbalistul are parte de cea mai fructuoasă perioadă. La filologi e mai greu de spus, vârful carierei ar putea să apară înainte, după 50 de ani sau niciodată. Într-un coșmar, îmi promiteam că a doua zi aveam să scriu cel mai bun roman. A doua zi muream de bătrânețe.

The anti-social contract

Oglinda nu e niciodată de-ajuns, nu înțeleg cum pot fetele să petreacă atâta timp studiindu-se acolo fără să simtă că o iau razna, că le lipsește o unealtă pe care orice civilizație care se respectă ar fi inventat-o în urmă cu câteva mii de ani, o suprafață de unde să te poți privi prin pielea altcuiva, unui necunoscut la gândurile căruia să ai totuși acces.

Nu numai că nu a inventat nimeni așa ceva, nici nu s-a simțit vreodată nevoia unei astfel de unelte, măcar pentru simplul scop de a te machia. Să poți să te vezi prin ochii celui pe care știi că vrei să-l impresionezi, să-i observi reacțiile la fiecare nuanță, dungă și contur – cât de mult ar ușura asta lucrurile.

Theories of Advanced Individual Disorders

Într-una din fanteziile mele, se face că stau întins pe o canapea şi de vreo două ore îi tot enumăr unui psihanalist câteva dintre problemele cu care mă confrunt. În cele din urmă mă ridic, ne salutăm şi plec cu nimic mai mulţumit ca înainte, dar hotărât să ne revedem săptămâna viitoare. 

Psihanalistul pleacă şi el acasă, este poate chiar în preajma sărbătorilor, aşa că îşi vede de ale lui, sau cel puţin încearcă să facă asta, pentru că este genul care-şi ia mereu munca cu el. 

Se aşază masa de Crăciun, rude şi prieteni apropiaţi, soţia e toată un zâmbet, mă rog, tot clişeul. Seara se transformă în noapte şi, unul câte unul, invitaţii pleacă, satisfăcuţi, spre casele lor. 

Când rămâne, să spunem, doar cu un prieten bun, încep să vorbească despre muncă. Se menţionează şi cazul meu, dar cu foarte puţine detalii. În general discuţia capătă o turnură metadiscursivă, despre limitele şi insuficienţele psihanalizei. 

Studenție, poezie

E adevărat că pentru niște studenți la Litere citim și înțelegem foarte puțină poezie, dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Și de fapt nu asta e problema, că înțelegem sau nu poezia, ci că am încetat să mai facem vreun efort. Era o vreme când cu toții încercam să găsim câteva răspunsuri, am fi făcut orice pentru o analiză bună, am fi fost în stare să-l ascultăm chiar și pe Dan vorbind pedant jumătate de oră despre istoria marxismului doar ca să ajungă, într-un final, la cele câteva cuvinte despre Arghezi, pe care i le smulgeam cu cleștele și de la care porneam când ne scriam eseurile. Cuvintele acelea însă veneau pe un cu totul alt ton, de parcă poezia în general ar fi fost un adversar slinos, pe care nu-l poți apuca fără să-ți alunece printre degete, lăsându-te cu ochii în soare și mâinile murdare.

Cât o să mai stăm în chirie?

La început nici măcar nu ne-am dat seama, am venit într-un oraș mare să facem facultatea și era normal că fie o să prindem un loc bun la cămin, fie o să ne căutăm în chirie. Așa făcea toată lumea și chiar și după ce facultatea începuse de câteva luni tot mai găseai câte unul care-și căuta coleg de apartament, așa că ajungeai să cauți și tu, dacă nu pentru tine, măcar pentru el. Oricum, te obișnuiai repede cu ideea și avea să-ți vină mai ușor mai târziu, știai unde să cauți, ce ziare să cumperi, România Liberă care avea pagini întregi de anunțuri în anumite zile, apoi tot felul de siteuri sau direct la agențiile imobiliare. 

Introducere în tehnica ratării

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare, pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.

GTA Galați City

Galați, oraș postapocaliptic plin ochi cu zombie mânați doar de instinctul lor de conservare, e de ajuns o scurtă plimbare prin centru ca să-mi redea impresia apăsătoare că sunt înconjurat de toți non-playing characters din GTA, când termini jocul și conduci plictisit prin oraș, doar-doar oi mai găsi pe cineva care să-ți dea o misiune, orice, să ajungi din punctul A în punctul B în câteva secunde și atât, și tot ar fi ceva, dar nu, nimeni nu mai vorbește cu tine pentru că toate personajele sunt de decor și nu pot ieși din scripted events-urile care-i fac să se îndrăgostească, să-și plătească avansul la apartament din banii de la nuntă și jumătate din restul vieții lor, să facă copii ca și cum ar fi cel mai nobil lucru, un alt non-playing character care să populeze orașul dar căruia să-i dai mai mult, îngroapă-l în jucării și plimbări pe faleză și toate șansele pe care tu nu le-ai avut, pune-ți toate speranțele în el pentru că unde tu ai eșuat el ar putea reuși; e ca un virus pe care-l răspândesc în aer, respiri de două ori cu sete și când ajungi acasă tușești, ai febră, te ia cu frisoane și vrei să faci un copil, soluția împotriva tuturor ratărilor și în același timp confirmarea celei mai mari ratări, idee care mă împinge mai departe pe străzile Galațiului, în căutarea unui antivirus care de cele mai multe ori vine în forma unei sticle de bere pe care o beau singur pentru că aici nimeni nu are bani, nici măcar eu, chiar dacă abia am luat salariul, și totuși terasa nu e goală pentru că dacă ești gălățean poți să bei gratis, ca să se vadă frumos - uite, avem tot soiul de oameni, suntem oraș mare; și chiar dacă după o sesiune disperată de dat telefoane găsesc pe cineva care să-mi țină companie, totul se pierde în melanjul ăla anevoios și grețos al lucrurilor banale spuse cu importanță, pentru că dacă petreci mult timp aici nu mai faci diferența, orice depășește un anumit nivel iese automat din mediocru, când de fapt nu face decât să atingă celălalt nivel al mediocrității care e și mai apăsător tocmai din cauza discrepanței, nu despre asta vreau să vorbesc, dar aici dacă spui altceva nu se aude, așa că îi dau înainte și la un moment dat inventez un eveniment ca să pot pleca de la masă, din nou pe străzile din centru, acum amețit și ca și cum nu picioarele, dezamăgirea mă propulsează mereu înainte, poate pe strada asta o să găsesc ceva, poate pe următoarea, o misiune secretă, orice numai să nu mă întorc acasă unde nimic nu m-ar mai proteja de virusul din aer, dacă aș ști unde mă duc aș fugi, dar nu există nimic, doar părinți care-și țin copiii de mână în drum spre faleză, dacă nu sunt atent o să mă ajungă din urmă așa că măresc pasul spre nicăieri pentru că nu există niciun loc unde să mă ascund, ca atunci când mașinile de poliție te încercuiesc în GTA și nu mai ai scăpare, asta e, mă uit la o fetiță care sare pe trotuarul pavat și numără cu glasul ei ca un clinchet când unu, când doi, ca și cum ar juca șotron, părinții ei merg agale în spate, se uită din când în când la ei, mândră de pașii ei săltați și veselia împrăștiindu-se atât de repede încât înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, zâmbesc.

Manualul limitărilor

Mă opresc în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun, ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare, și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc, pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile, din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși; cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni și continui discuția: ce spuneam?

Manualul ratărilor

Cu cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită, înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate, punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea, răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă; întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață sau plata facturilor; „A venit Adi pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva cuvinte; ca statusurile de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim, altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu nu-mi mai înțeleg sintaxa.