Prieteni&Co.

Aș vrea să plătesc un străin care să mă viziteze o dată la câteva zile, să intre pe ușă ca un prieten bun și să mă întrebe, cu o oarecare indiferență, ce mai fac, cum mă mai simt, ce planuri mai am. Să nu stea mai mult de o oră, destul cât să putem vorbi și să mai comentăm o știre, să mai bârfim pe cineva, să facem o cafea. Să nu fim niciodată cu adevărat prieteni, dar preț de o oră, după plată, să ne comportăm ca și cum am fi, mai ales că pe el mi-l imaginez ca pe un profesionist, care știe exact când și ce să întrebe, când și ce să răspundă, când să tacă, pe ce ton să spună lucrurile patetice ca să nu sune ca într-un serial HBO România. Îmi imaginez că l-aș angaja de la o firmă specializată pe servicii dintr-astea, Prieteni&Co, singura companie care oferă compania perfectă.

Uneori mi se pare că tot ce facem e să așteptăm, lucrurile se îndreaptă mereu spre ceva bun dar niciodată acum, mereu într-un viitor pe care uneori îl crezi mai aproape, alteori mai departe, distanță care nu se schimbă decât în funcție de cât de mult îți dorești să se împlinească. Uneori chiar uiți că ceva trebuie să se întâmple și atunci distanța până la lucrul despre care credem că e bun se subțiază. Altfel nu face decât să crească exponențial.

Succesul e undeva pe acolo, la un loc cu toate promisiunile pe care ni le-am făcut când eram mici, deși mă îndoiesc că L. mai ține minte asta sau celelalte lucruri pe care le discutam prin baruri, după ore. Odată i-am spus că fiecare idee bună se anulează, în timp, de la sine, dar nu cred că am reușit să spun asta, aș fi avut nevoie de CGI ca la Holywood să mă fac înțeles. O hologramă, sfere frumos colorate reprezentând ideile pe care le-am avut, umflându-se tot mai mult la început, odată cu entuziasmul nostru, și explodând invariabil spre mijloc sau final. Explozia mi-o imaginam cel mai frumos.

Pe L. nu mi-o imaginam pentru că o aveam în față, dar acum sunt nevoit să fac asta: stă într-un plan secund cu ochii mari ca două semicercuri, sprâncenele doar niște linii curbe care nu par deloc lipite de față, ca în desenele animate, buzele subțiate într-un zâmbet întreg, plin și împlinit (pentru că L. zâmbește cu tot trupul), bărbia puțin alungită, tenul roșiatic, cerceii rotunzi, eșarfa în dungi colorate și vii încercuindu-i gâtul, părul care abia se ghicește aici, tras într-o coadă la spate parcă pentru a face loc zâmbetului. În rest, corpul i se pierde acoperit de masa barului la care stăm, sticlele alandala și amețeala plăcută care prevestește mahmureala. De acolo îmi spunea că o să-mi petrec toată viața interpretând, ca la ora de română, și n-o să-mi dau niciodată seama că pentru ceilalți sunt doar o interpretare (chestie pe care chiar nu știam cum s-o interpretez, dar îmi plăcea). Apoi mi-a zis că trebuie să gândesc dincolo de succes și eșec.

Prietenul meu îmi spune că sunt un narator necreditabil pentru că povestesc lucruri adevărate, pe care L. le-ar povesti cu siguranță altfel. Apoi se uită la ceas, mă salută și pleacă. Îi aud pașii pe scări și ultimele cuvinte, cu un ușor ecou: „Vă mulțumim că ați folosit serviciile Prieteni&Co”, și știu că am rămas iar singur. Așteptându-l pe succes.