În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte
pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa
că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine
mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta
mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’
să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre
deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun
învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă
ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui,
îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.
Cum se plimba pe
la Universitate, își plimbă și privirea prin vitrinele magazinelor de pe
bulevard. Într-o vitrină de-asta văzu romanul lui Camil, proaspăt reeditat, expus
chiar în centru, în numeroase exemplare. Ridică o sprânceană și intră în librărie,
trecu val-vârtej pe lângă vânzătorul al cărui salut rămase suspendat, și, fără
să-și dea seama exact ce face, începu să cotrobăie prin rafturi. Sfios, vânzătorul
se aproprie și-i șopti cu jumătate de gură, „Pot să vă ajut cu ceva?” Nu primi
niciun răspuns, așa că insistă, „Dacă îmi spuneți ce căutați...”
Căuta unul din cele două sau trei romane pe care le
publicase în anul ăla, sigur trebuiau să fie pe undeva, nu era librărie în tot
Bucureștiul unde să nu fi fost distribuite. Vânzătorul îl enervă, stând acolo
și uitându-se la el ca la o nălucă, cum scormonea și scotocea de zor,
bolborosind ceva, „Unde... unde... unde sunt?” Atunci îi pică fisa
vânzătorului, „Sunteți la librăria Cartea Românească!”, și zâmbi satisfăcut. Cezar
se uită atunci la el stupefiat, îl înșfăcă de gulerul sacoului și vru să-l
întrebe ceva, dar se opri, dându-și seama că se comportă ca un nebun. Îi dădu
drumul vânzătorului, căruia îi pieri zâmbetul în timp ce-și rearanjă haina, și
apoi întrebă, ca un gentleman, „Nu vă supărați, unde țineți Aurul negru?”
Preț de o secundă, vânzătorul chiar crezu că are de-aface
cu vreun nebun și că toată scena avea să ducă la un jaf, așa că puse mâna pe sertarul
unde ținea banii, avea de gând să se conformeze din prima, nici nu se merita să
opună rezistență la salariul pe care-l primea. „Ce... ce s-avem?”, îi răspunse
cu o voce tremurândă, dându-se cu un pas mai în spate. „Aurul negru!”, ridică Cezar vocea, pierzându-și răbdarea. Atunci i
se aprinse și vânzătorului becul, sigur, era un roman. Se calmă și-l invită pe
domnul să-l urmeze în camera din spate. „Aici ținem restul cărților...” Cezar îl urmă și văzu roșu în fața ochilor, un
morman de Aurul negru era aruncat
într-un colț întunecat al odăii. „Vreți un exemplar? Sunt la reducere, jumătate
de preț”.
Întors în odaia lui, continuă să muncească cu și mai
multă furie și convingere că asta e menirea lui, că trebuie să petreacă și mai
mult timp la masa de scris, câți mari scriitori n-au fost apreciați în timpul
vieții! Cândva, după moartea lui, un critic literar avea să afirme, „N-am întâlnit
niciodată un om mai trist decât Cezar Petrescu”.
Dacă ar exista un domeniu umanistic
care să se ocupe cu studierea ratării (să-i spune ratologie) – studiată prin prisma ratării
în sine, nu chestiuni conexe acesteia – cu această secvență ar trebui să se deschidă.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu