Ratologia

În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’ să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui, îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.

 Cum se plimba pe la Universitate, își plimbă și privirea prin vitrinele magazinelor de pe bulevard. Într-o vitrină de-asta văzu romanul lui Camil, proaspăt reeditat, expus chiar în centru, în numeroase exemplare. Ridică o sprânceană și intră în librărie, trecu val-vârtej pe lângă vânzătorul al cărui salut rămase suspendat, și, fără să-și dea seama exact ce face, începu să cotrobăie prin rafturi. Sfios, vânzătorul se aproprie și-i șopti cu jumătate de gură, „Pot să vă ajut cu ceva?” Nu primi niciun răspuns, așa că insistă, „Dacă îmi spuneți ce căutați...”

Căuta unul din cele două sau trei romane pe care le publicase în anul ăla, sigur trebuiau să fie pe undeva, nu era librărie în tot Bucureștiul unde să nu fi fost distribuite. Vânzătorul îl enervă, stând acolo și uitându-se la el ca la o nălucă, cum scormonea și scotocea de zor, bolborosind ceva, „Unde... unde... unde sunt?” Atunci îi pică fisa vânzătorului, „Sunteți la librăria Cartea Românească!”, și zâmbi satisfăcut. Cezar se uită atunci la el stupefiat, îl înșfăcă de gulerul sacoului și vru să-l întrebe ceva, dar se opri, dându-și seama că se comportă ca un nebun. Îi dădu drumul vânzătorului, căruia îi pieri zâmbetul în timp ce-și rearanjă haina, și apoi întrebă, ca un gentleman, „Nu vă supărați, unde țineți Aurul negru?”

Preț de o secundă, vânzătorul chiar crezu că are de-aface cu vreun nebun și că toată scena avea să ducă la un jaf, așa că puse mâna pe sertarul unde ținea banii, avea de gând să se conformeze din prima, nici nu se merita să opună rezistență la salariul pe care-l primea. „Ce... ce s-avem?”, îi răspunse cu o voce tremurândă, dându-se cu un pas mai în spate. „Aurul negru!”, ridică Cezar vocea, pierzându-și răbdarea. Atunci i se aprinse și vânzătorului becul, sigur, era un roman. Se calmă și-l invită pe domnul să-l urmeze în camera din spate. „Aici ținem restul cărților...” Cezar îl urmă și văzu roșu în fața ochilor, un morman de Aurul negru era aruncat într-un colț întunecat al odăii. „Vreți un exemplar? Sunt la reducere, jumătate de preț”.

 Întors în odaia lui, continuă să muncească cu și mai multă furie și convingere că asta e menirea lui, că trebuie să petreacă și mai mult timp la masa de scris, câți mari scriitori n-au fost apreciați în timpul vieții! Cândva, după moartea lui, un critic literar avea să afirme, „N-am întâlnit niciodată un om mai trist decât Cezar Petrescu”. 

Dacă ar exista un domeniu umanistic care să se ocupe cu studierea ratării (să-i spune ratologie) – studiată prin prisma ratării în sine, nu chestiuni conexe acesteia – cu această secvență ar trebui să se deschidă.