Am intrat la Litere pe la mijlocul listei cu înscriși și
am absolvit tot pe-acolo. Deși am avut momentele mele bune, mereu m-am asigurat
că într-un fel sau altul mă întorc în linia mediană la final, chiar după ce toată
lumea se întreba dacă nu cumva de data asta n-o să mai fie așa, prietenii care
mă felicitau pentru cine știe ce, părinții cărora le promiteam că o să-i mai
sun după, să le spun cum a fost, profesorilor care aveau încredere în mine. Nu
era nimic nou, literatura în general era de fapt ultimul domeniu în care mai
puteam dezamăgi, cu toate celelalte terminasem de mult, urmând mai mult sau mai
puțin cam același traseu.
Mi-o amintesc pe L. în timpul liceului, unde aveam la fel
momentele mele bune urmate de multe altele foarte proaste, care se omogenizau toate
în mediocritatea în care ne scăldam amândoi, ea conștient, eu mai puțin. Într-o
noapte, după ce-am colindat toate barurile în care eram mereu ultimii clienți și
urmăream cum se așezau scaunele pe mese, simțindu-ne mai îndepărtați cu fiecare
nou scaun ridicat, învârtit și așezat la loc invers, cu fiecare nouă mișcare
sigură a brațelor femeii care ștergea pe jos, cu fiecare privire a personalului
somnoros și nemulțumit, după ce am părăsit pe rând toate aceste baruri, am
ajuns în spatele blocurile unde ne jucam în copilărie.
La masa de ping-pong nu se mai putea juca ping-pong, rămăsese
abandonată și stingheră. Ne-am așezat amândoi amețiți și ușor obosiți pe masă,
era destul de frig și L. îmbrăcată într-un tricou generos decoltat, o fustă
largă și dresuri subțiri. Ne apropiam amândoi de începutul vieții sexuale și
orice sărut, orice atingere se prelungea parcă într-un preludiu continuu și
necontinuat. Ne mișcam deci în cele două lumi ale tatonării, când gesturile au un
înțeles clar la suprafață, dar trimit neîncetat la o adâncime pe care numai în
vis o atingeam și o simțeam cu atât mai aievea.
Asta nu ne interesa atât de mult, de-abia învățasem la
școală de curba lui Gauss și ajunsesem amândoi la concluzia, mai devreme, în
bar, că toate lucrurile tind în mod natural să se niveleze, nimic nu e nici prea
plăcut nici foarte rău, suntem niște elevi normali dintr-un liceu normal dintr-un
oraș normal, etc. Ceea ce însemna că nici actul sexual nu avea să fie grozav, doar
următorul lucru pe care să-l bifăm în graficul lui Gauss.
În bar o
întrebasem dacă nu o deranjează mediocritatea ei, pe care amândoi o luam ca pe
ceva dat, din moment ce eu dintotdeauna îmi dorisem să scriu iar ea nu avea
nicio preocupare de genul ăsta. Mi-a răspuns cât se poate de senin că nu, am
băut în continuare și nu ne-am mai gândit la asta, eu nu m-am gândit la lungul
șir al dezamăgirilor pe care-l pornisem din copilărie și pe care aveam să-l
continui mult timp după facultate, nu m-am gândit că ea n-avea să aibă de-aface
cu ceva similar, nici nu aveam cum să mă gândesc la astea pentru că încă nu
dezamăgisem destul.
Dumnezeu mi-e martor, încercasem din răsputeri, dar nu e
deloc ușor să-i dezamăgești pe părinții mei. Toate așteptările lor sunt ceva de
care noi ne bucurăm by default și singurul sfat era să facem ce vrem, lucru pe
care aveam mai apoi să li-l reproșez, ce bine m-aș fi descurcat la facultate
dacă aș fi avut o pregătire cât de cât serioasă, reproș pe care aveam să mi-l
reproșez mai târziu mie însumi.
L. îmi spunea că oricum nu contează, indiferent cum o să
fie o să fie bine pentru că ni se va întâmpla nouă, ceea ce va adăuga un strat de
intensitate întâmplării. Genul de discuție pe care n-o poți purta decât cu o
fată și numai într-un context erotic, la care nici cei de deasupra graficului,
nici cei de jos nu ar fi avut acces. Ca de fiecare dată când se întâmpla să
învățăm ceva interesant la școală, încercam să aplicăm asta peste tot. Gauss ne
spunea că lucrurile nu vor fi niciodată nici foarte bune, nici foarte rele, ceea
ce mă întrista și mă bucura în același timp, ne punea la adăpost și ne permitea
să ne gândim, cu modestie, la ale noastre.
Nu făceam altceva decât să adăugăm mai multe dimensiuni unui grafic care
pornea numai cu două; sexul a fost într-adevăr bun numai prin prisma faptului
că ni s-a întâmplat nouă, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă chiar și prin
prisma asta n-a fost cumva, de fapt, mediocru, întrebare care modifica graficul
într-o structură de nedescifrat.
Pornisem atât de bine, toți credeau că o să ajung mare
șahist, apoi scriitor, apoi să am măcar o carieră ok, dar graficul curbă
necontenit aspirațiile până când începi să te obișnuiești cu eșecul, până la
punctul în care te bucură fiecare ratare, din moment ce trebuie să ajungi
totuși într-o poziție bună ca să se cheme că ai ratat, proces pe care trebuie
să-l repeți periodic, îngroșând lista dezamăgirilor
până când nu mai știi dacă e vorba despre curba sau curva lui Gauss. Știu, despre dezamăgire nu se poate vorbi decât dezamăgitor.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu