Harta plictiselii

Galați, oraș postapocaliptic, se vede asta și din aspectul noii gări, care preț de cîțiva ani a arătat modern, pentru ca apoi să se deterioreze treptat și să reintre în specificul local. Ușile glisante nu mai glisează de mult, în schimb îi îndreaptă pe oameni spre ușile normale, pe care oricum nu le folosește nimeni, alegând în schimb drumul care trece chiar pe lângă fosta clădire impozantă a gării, mergând pe un pod de lemn improvizat peste gropi și mocirlă, pentru că drumul acesta este mai scurt. Galați, oraș eliptic.

Plictiseala începe de fapt cu mult înainte de a ajunge la Galați, din primul moment în care te așezi pe locul tău din tren și pornești la drum pentru următoarele patru ore. Înghesuiala, starea de somnolență, disconfortul și țigările fumate în grabă nu fac decât să ne pregătească pentru zilele care vor urma. Lungul preludiu spre simfonia banalităților care te îmbrățișează fără voia ta, imediat ce ai făcut primul pas pe peronul gării.

Fiecare colț de stradă și băruleț trimite spre o amintire, dar chiar și așa, tot ai mai multe amintiri plăcute din ultimul an decât din toți anii petrecuți la Galați. Exagerările sunt permise și ele, chiar sunt încurajate aici. Treci printre tinerii cu sacoșile lor de rafie în mână și părinții care-i așteaptă ca pe o mană cerească și te îndrepți spre casă pe pilot automat. Știi atât de bine drumul că ai putea să-l parcurgi cu ochii închiși, dar te uiți cu uimire la toate clădirile, chiar dacă sunt aceleași pe care le știi de ani de zile.

 Timpul trece mai încet la Galați, de asta aici se moare mai greu și se trăiește și mai greu. Asta o să faci și tu, o să-ți trăiești moartea de weekend vizitând rude și prieteni cu care nu vorbești decât de sărbători, prin baruri care se închid înainte să te îmbeți, înconjurat numai de oameni cu care n-ai intra în discuție nici dacă ai fi beat. Ai de petrecut trei zile aici. Destul cât să mori și să te naști la loc.

Faci un pact cu tine însuți și-ți promiți că nu, de data asta nu va fi așa, nu pentru că ar fi ceva neapărat rău în monotonia și previzibilitatea lucrurilor care o să se întâmple, dar toate n-ar face decât să se adauge deprimărilor și nu crezi c-ai ieși curat din toată afacerea asta. Așa că nu, o să faci tot posibilul să nu te plictisești deloc zilele astea. Ideea îți luminează chipul și ceea ce la început pare de neconceput, un gând aiurea care ți-a trecut ca atâtea altele prin cap, se transformă încet-încet într-un adevărat plan, cu fiecare acțiune atent cartografiată. 

Harta plictiselii pe care ai trasat-o de atâtea ori în minte se transformă acum în negativul ei, lăsând loc unor portițe de salvare ca în jocul Portal. Singurul talent de care vei avea nevoie practic în aceste zile va fi să calculezi bine salturile, locurile pe unde vei intra și spațiile spre care te vor conduce la ieșire. Se poate, întrezărești asta și gluma devine acum serioasă. Sigur, nu e ușor, e ca în exercițiul acela de la șah în care trebuia să muți calul pe toate pătrățelele fără să ajungi pe una mai mult de o singură dată. Nu e un joc, dar e făcut din multe jocuri.

În prima seară  e ok și acasă, după ce beți destul vă înțelegeți minunat, vorbești cu părinții tăi ca și cum ar fi cei mai buni prieteni și, spre deosebire de cei mai buni prieteni, cu ei poți să fii cât de patetic vrei. Sigur, discuțiile sunt repetitive (Galați, oraș sinusoidal), dar distanța de la o discuție cunoscută până la una nouă e destul de plăcută. În plus, cu părinții poți să vorbești cât vrei despre tine.

A doua zi începe adevărata plictiseală. Mahmureala te lovește ca pe un balaur cu șapte capete iar odată pierdută intimitatea pe care v-o dădea alcoolul, descoperi că părinții nu reacționează la subiecte prea interesante. Cum ai epuizat deja toate subiectele aseară, nu-ți mai rămâne decât să mănânci și să bei cafeaua. Televizorul, părinții, rudele care pot oricând să apară în vizită, toate astea te sperie.

Casa devine centrul pornind de la care se desenează harta plictiselii. Urmează rudele, la care o să te duci obosit și mahmur, totul se întâmplă ca în reluare și iar nu înțelegi cum de există persoane care sunt tot timpul vesele și energice. Oare oamenii ăștia nu beau niciodată? Tot băutura e remediul cel mai bun, după câteva beri poți chiar să te joci cu nepoții ca și cum ar fi ai tăi. Dar totul nu face decât să te obosească și mai tare și plictiseala e iminentă mereu. Galați, oraș necartografiat.

Pericolul plictiselii planează deasupra Galațiului, oraș antigravitațional la tot pasul. Grădina Publică, mică și sfioasă, se colorează cu un gri deschis; strada Domnească cu toate barurile ei în gri închis; sediul Viața Liberă care găzduiește întâlnirile cenaclului etc., în gri; faleza mereu inundată în altă nuanță de gri. Îmi pare rău, aș vrea să te colorez în multe feluri și frumos, dar sunt băiat, singurele culori pe care le disting sunt albastru și roșu.

Știu că Galațiul e fiecare oraș de 300.000 de locuitori în care principala atracție e McDonalds-ul, și mai știu că Galațiul e în mine, dar asta nu mă ajută cu nimic. Ce frumos ești acum cu tomberoanele tale speciale pentru reciclare, unde sticla, plasticul și deșeurile menajere sunt ținute separat. Și ce frumos vin gunoierii și deșartă totul în același loc.

Galați, dacă ți se-nchide combinatul care o să mai fie diferența dintre tine și Brăila? Galați, cum a putut descoperirea motorului cu aburi să-ți falimenteze șantierul naval? Sunt anumite țări pe care progesul tehnologic le împinge mereu în urmă, presupun. Galați, nu vrei să facem ceva interesant împreună?