Am
primit la poșta redacției noastre o scrisoare de la domnul universitar Daniel
Cristea-Enaque, care ne roagă să o distribuim mai departe, către toți cei
interesați. În această scrisoare, a cărei redactare a început în urmă cu câțiva
ani și, din câte se pare, nu se va opri niciodată, Daniel ne vorbește despre
dificultățile întocmirii listei negre, care îi cuprinde pe toți cei care au demonstrat
o atitudine imorală pe paginile lor personale de facebook sau aiurea.
Este
vorba despre persoane care fie nu au dat tag, fie au menționat oameni care nu
au cont de facebook sau care erau protejați de nemiloasa lege a moralei, reuniți
cu toții sub denumirea (pe care o vom folosi de
acum încolo) de „dușmani”. Iată mai jos scrisoarea lui Daniel:
De când m-am mutat în Crângașiul Mijlociu am simțit că îmi lipsește ceva esențial întru înțelegerea lumii înconjurătoare, dar abia recent mi-am dat seama despre ce era vorba. Ne întorceam într-o noapte cu taxiul dintr-un bar unde băusem destul, iar prietena mea îi explica punctual șoferului pe unde să meargă ca să ajungem cât mai repede la destinație. După ce a ascultat cu aparentă politețe indicațiile ei, șoferul a dat o replică pe care nu am înțeles-o din prima, a zis: „Nu știu, să vedem ce zice și domnul”, iar prietena mea i-a dat o replică pe care probabil că el n-a înțeles-o: „Nu știu, în familia mea mama conduce mașina”. Atunci mi-am dat seama că, pentru a înțelege realitatea înconjurătoare, ar fi trebuit ca în taxiul nostru să se afle Andrei Pleșu.
Nu știu exact cum s-ar fi comportat acesta atunci, în taxiu, dar sunt convins că după ce am fi ajuns la destinație ne-ar fi luat pe amândoi deoparte și ne-ar fi extras esențialul din întâmplarea la care am fi fost cu toții martori. Ar fi vorbit probabil despre o anumită mentalitate care, iată, din păcate încă mai guvernează mințile bărbaților și ne-ar fi explicat, pe scurt, ce e-n neregulă cu societatea noastră. Apoi ne-am fi despărțit, acompaniați de norișorii de fum pe care i-ar fi împrăștiat, cu pipa lui, Pleșu.
Nu cred că exită student
la Litere care să nu fi scris la un moment dat vreun text literar, chestie care se
justifică destul de ușor, pentru că fie 1: Îți place să scrii literatură așa că
dai la Litere, fie 2: Dai la Litere, citești atâta literatură până când ai
impresia că ai putea să scrii și tu.
Și după ce ai
scris un text ce faci? Mai ales că ai la îndemână adresele de mail sau
conturile de facebook ale colegilor tăi literați? Nu te poți abține și la un
moment dat trimiți textul măcar unui singur coleg, cu care te înțelegi mai
bine, să vezi ce părere-și face. Dacă ești mai încrezător, așa cum din păcate eram
și eu, trimiți textul mai multor persoane, poate chiar și unor profesori care-au
făcut greșeala să-și manifeste interesul față de persoana ta.
Aici, la bătrânul
safo, am mai pus o dată problema asta din punctul de vedere al nefericitului/nefericitei
care trebuie să-i spună unui prieten că nu-i plac poeziile lui fără
să-l rănească, dar acum aș vrea să mutăm puțin unghiul de abordare spre
nefericitul/nefericita care primește răspunsul nefavorabil. Iată deci topul reacțiilor
pe care le-am primit din partea colegilor când i-am întrebat ce părerea au avut
despre povestirile mele.
Câteodată
am impresia că sunt un maidanez şi rup lesa. Asta şi-a zis Puya la un moment
dat şi după aia a făcut un hit pe chestia asta. „Sunt un maidanez şi rup lesa/
nu mă poţi dresa”. Întrebarea e de ce a ales refrenul ăsta şi nu „Sunt o
broască ţestoasă şi-mi iau zborul/ nu-mi poţi mânca piciorul”? Ar fi avut la
fel de mult sens.
Nu ştiu, câte greşeli ai voie să faci în două
versuri? Nu e o limită? Deci: 1. Maidanezii nu au lesă; 2. Maidanezii, ca orice
alt câine, pot fi dresaţi; şi 3. În cuvântul „dresa” accentul cade pe a doua
silabă, nu prima. Ar trebui să li se dea amenzi oamenilor care hrănesc rapperi
dintr-ăştia.
Dintotdeauna ți-ai dorit să ai energia necesară ca să scrii un text bun! Fie că ești prozator, poet sau aiurea, toată lumea vrea să scrie o poveste bună, un poem frumos, ceva interesant. Urmează-mi sfaturile și-o să simți că dărâmi canonul cu mine!
În primul rând, trebuie să te asiguri că ceea ce scrii tu e sănătos. Nu te arunca aiurea la texte greu de digerat și pline de figuri de stil cancerigene. Renunță la sentimentalismele uleioase! Tot ceea ce scrii trebuie să fie brut, fără chestii de umplutură.
Nu știu alții cum
sunt, dar eu când îmi amintesc tripurile mele deci mă bufnește râsu. Oaa, o
dată sau odată eram în cireș, fumam bine-mersi când vine-o babă: „Ce faci
micuțule Trip-trip-trip, te urci în cireșu meu să fumezi? Da ce nu te urci în
cireșu lu mă-ta dacă tot ești deștept!”, m-am căcat pe mine la faza asta, eram
paranoia maxim, mama-mi zisese că dacă mă mai prinde fumând mă ia mama dracu, care
cred că este bunica, dar n-am tupeu s-o întreb. Bun, deci am sărit din cireș
fix în lac, zic, oaa, cine-a pus lacu ăsta aici? Până la urmă am zis că na,
asta e, acuma mă pun pe scăldat. Și dă-i cu scăldatu, și dă-i cu scăldatu, până
vine una, o tipă din clasă cu mine am uitat cum o cheamă, mă rog, și proasta-mi
ia hainele de pe malul la lac, de-am rămas prost zic what da fuck?! și zdup! cu
hainele mele în brațe pe uliță, de se uitau toți vecinii și baba cu cireșu că
te zic io lu mă-ta! Da ce, io-s prost? Sau ce, io-s prostu ei? Ce mi-am zis io,
dacă tot asta hai mă duc și cu colindu. Pana mea, era vară dar chiar n-aveam
bani.
Un tânăr își citește poeziile la un cenaclu din provincie. Este apreciat de
majoritatea participanților, oameni de rând, poeți necunoscuți, critici obscuri
dar și câțiva dintr-ăia mai influenți. În urma evenimentului apar câteva
cronici pe bloguri, siteuri și în cotidianul local. Întrebarea care se pune e
următoarea: „A fost sau n-a fost canon?”
Pentru cei care au impresia că canonul este chestia aia inventată de Harold
Bloom din greșeală, trebuie să menționăm că există o modalitate foarte simplă de
a afla ce și unde este canonul. Tot ce trebuie să faceți este să
deschideți un manual școlar. Iată canonul. Și iată și cele 5 lucruri pe care
voiați să le știți despre canon:
tagline: Nichita, team-leader la dansul pinguinului
Cu întâlniri de tipul celor organizate la Humanitas Kretzulescu, unde se oferă lingurinţe de literatură, muzică şi ce se mai găseşte prin cămări – de la dulceaţă de rubarbă, zacuşti de toate soiurile, gomboţi fierţi sau mai umila bere – se subminează o instituţie-satelit a evenimentelor literare: bairamul de după.
Operând în regimmeta, lăsând la vedere şi plăcerile promise participanţilor după ce-şi vor fi încheiat misiunea, se creează un paradox; pe de o parte mulţumirea spectatorului de a urmări cum invitatul îşi adulmecă şerbetul de nuci şi pe de altă parte frustrarea lui, căci literatul e adus la acelaşi nivel cu el, i se refuză orice proiecţie imaginară a unui posibil after-party, în care să-l aşeze pe scriitor în mijlocul unor banchete gastronomico-muzicale, în intuiţia unei tradiţii vechi.
De câteori nu ți s-a întâmplat să îți vină o idee foarte bună și după entuziasmul inițial și poate chiar după ce ai folosit-o pe undeva, să descoperi că altcineva a mai avut ideea asta înaintea ta? Mie personal de prea multe ori, practic nu e zi în care să nu-mi vină ideea unui roman în care un tip, Tache, vrea să participe la o revoluție, dar lucrurile o iau razna și nu mai ajunge la timp.
De fiecare dată când ți se întâmplă asta rămâi cu un gust foarte amar, e trecerea prea bruscă de la a crede că ești foarte tare la a fi convins că ești prost. Uneori chiar așa e, ești un tip total lipsit de originalitate, dar alteori nu asta e problema.
În clasa a IV-a aveam o chestie minunată la școală care se numea ora de „Compunere”. Acolo puteai să faci ceva care altfel era pedepsit, și care se numea „ficțiune”. Adică puteai să minți. Doamna învățătoare mă punea întotdeauna să citesc ultimul și toată clasa râdea la compunerea mea, care era de obicei o parodie la compunerile lor încrucișată cu ce filme mai văzusem cu o noapte în urmă.
Odată cu înaintarea în vârstă am început să scriu din ce în ce mai prost și publicul a devenit din ce în ce mai puțin interesat. Când ești sau te crezi scriitor, faza e că poți să bei oricât. Dacă ești un scriitor bun atunci lumea te va înțelege și-ți va permite orice („Doar e artist, ce mama mă-sii!”). Dacă ești un scriitor prost, atunci cu atât mai mult trebuie să bei ca să te încadrezi perfect în profilul ratatului.
Impresia că ești scriitor te face să ai impresia că poți să bei oricât.
Nu e chiar așa. Eu unul mi-am dat seama recent (adică destul de târziu) că uneori chiar ar fi cazul să te oprești din băut. Și asta nu neapărat ca să nu te faci de râs în fața prietenilor tăi, dar măcar ca să eviți o nouă comă alcoolică. Iată momentele în care ar fi cel mai indicat să te oprești din băut:
1. Ești într-un bar și dansezi. Cu capul pe masă
Ca să fie treaba treabă, mai inviți și o fată la dans și după ce o trântești cu capul de masă o mai și cerți că nu te lasă să conduci. Dude, ești la 100 de vodcă depărtare de o comă strașnică.
2. Ești în același bar și când cineva te întreabă dacă știi unde e baia îi zici: „Nu știu, eu mă piș pe mine”
În primul rând, bravo. În al doilea rând, coaie, been there, done that. Nu mai suntem copii să fie ok fazele astea. Gata, e timpul să te maturizezi oleacă. Nu mult, nu sunt absurd, dar măcar cât să nimerești baia.
3. Vomiți în chiuvetă
Nu. Așa ceva nu se face. Toată lumea știe că un gentleman adevărat vomită în wc. Deci din punctul meu de vedere fie ești la un pas de comă fie n-ai niciun pic de maniere. Oricum ar fi ar trebui să nu mai bei.
4. Te trezești mergând pe stradă
Ai fost la o nuntă în familie și acum taică-tu e în dreapta ta iar maică-ta în stânga. Nimeni nu zice nimic. E noapte, beznă și habar n-ai ce s-a întâmplat. Ai vrea să îi întrebi pe părinții tăi dar nu știi cum. „Am făcut cumva ceva greșit în noaptea asta?”, neeeh, doar n-o să întrebi asta. Nu, nu e momentul să-ți scoți plosca din buzunarul interior al gecii și să termini ce-ai început. Mai întâi stai să vezi unde mergeți și a doua zi poate afli și ce s-a întâmplat.
5. Ai 15 ani, e Ajunul Crăciunului și te trezești noaptea într-un pat necunoscut
Peste tot sunt paturi și la un moment dat vine ceea ce pare a fi o infirmieră la tine. Îi spui că vrei să te duci la baie și ea te întreabă dacă e „treabă mică sau mare? Că dacă e mică poți să stai liniștit, ai o sondă acolo”. În mod clar poți continua să bei: ori ce-a fost mai rău a trecut deja, ori ai fost răpit de extratereștri.
Inutil să precizez că am trecut prin toate fazele astea. Dar, hei, măcar acum recunosc că am o problemă cu alcoolul. Bine că am scris toate astea de ieri și acum nu sunt atât de beat încât să nimeresc butonul „publicați”. Noapte bună, noi să fim sănătoși și noroc!
Am o diplomă de filolog de care nu sunt mândru și sunt convins că nici ea nu e prea mândră de mine. Diploma asta mai multe rele mi-a adus. Am rămas prost când m-am angajat ultima oară și tipa de la hr mi-a cerut diploma. Ca să faci cu ea ce? Cât de perversă trebuie să fii ca hr-iță să-i ceri cuiva diploma de filolog? Nu vrei mai bine diploma de bac? Oricum la ritmul în care merg lucrurile cu bac-ul, peste câțiva ani liceul o să fie încadrat la studii superioare.
Mă rog, m-am dus la Fac. de Drept, mi-am eliberat diploma și m-am angajat. Dar problemele nu s-au oprit aici. Din cauză că sunt *filolog* și că totuși oarecum scrisul e munca mea (deocamdată), colegii îmi adresează tot felul de întrebări la care un filolog ar trebui să știe răspunsul. Cum se scrie asta, e corectă fomularea asta, cum e mai bine etc. La început mă străduiam să-mi apăr diploma și nevoile și neamul, așa că răspundeam cât de filologic puteam. Dar de la un timp am început să fiu din ce în ce mai delăsător, inventând tot felul de explicații de genul „ambele variante sunt corecte”.
Sunt convins că nu sunt singurul filolog care are problema asta, așa că am întocmit acest minunat top 5 reguli gramaticale pe care le poți folosi cu încredere oricând:
Întrebare: Cu câți de „i” se scrie „fi” din „nu fi bou”?
Răspuns: Cu câți poți. Dacă poți cu unul singur, scrie-l cu unul. Dacă mai încape încă unul, sigur, de ce nu? Și dacă e loc de doi sigur poți să mai înghesui unul pe-acolo. Dar regula este „cu câți poți”, deci dacă nu ai timp de prea mulți, nu uita că unul e de-ajuns. La limită, poți să-l scrii și fără niciun „i”.
Î: E bine-așa, sau trebuie cu cratimă?
R: Conform noului DOOM, nu se știe exact. În general când nu știi exact ce răspuns să dai poți s-o bagi liniștit pe-asta cu „conform noului DOOM”, oamenii o să plece privirea în pământ și-o să-și bage coada între picioare schelelăind. Dacă nu sunt convinși poți să-i bați depreciativ cu un ziar peste cap până se plictisesc.
Î: Cum se pun virgulele aici?
R: Cum vrei. Oricum ai vrea tu e corect. Go mad! Și nu uita: o virgulă în plus înseamnă o șansă în plus pentru un copil bolnav de cancer. Deci, mai ales, ca să, eviți, cacofoniile, folosește, virgula.
Î: „Copii” sau „copiez”?
R: Aici chiar nu știu regula dar corect e „copiez”. În general când nu știi regula dar ai o intuiție lingvistică, poți să apelezi la onestitate. Colegii tăi vor aprecia asta și o să fii surprins cât de puțin îi interesează de fapt regula în sine. Vor doar un răspuns rapid și ferm. Deci poți să spui cu încredere: „Nu știu sigur, dar așa e corect”.
Î: De ce în 90% din cazurile când folosesc „la” nu are funcție sintactică?
R: Pentru că ești hip-hoper.
De reținut sunt primele trei reguli, care te vor scoate din majoritatea încurcăturilor lingvistice. Noapte bună!
Majoritatea
criticilor la titlurile astea merg pe ideea că „cine scrie ăla este”; pe mine
nu mă interesează cine e prost la faza asta, jurnalistul, cititorul sau eu. Vreau
doar să-mi explic fascinația pentru titlurile în sine. Am ajuns la concluzia că
următoarele cinci lucruri ne fascinează la titlurile de tabloid.
1. Mi-e frică de schimbare
Vreau
divertisment, de asta intru pe site-urile voastre. Vreau să văd ce fac fetițele
japoneze cu chiloțeii lor și să fie ceva care să nu-mi fi trecut niciodată prin
cap, dar nu vreau ca după ce aflu despre ce e vorba să fiu mai deștept. Și e
bine să fie așa.
Cine
ar vrea ca IQ-ul steliștilor să crească cu fiecare click pe care-l dau când pun
botul la titlurile astea? Cine ar mai plăti atunci bilete la meci, cine ar susține
una dintre cele mai profitabile industrii din România?
Proștii
să rămână proști, fițoșii n-are decât să nu dea click. E vorba de un echilibru la
care nu-i bine să umbli.
2. Mă surprinde faptul că aș putea rămâne prost
Asta
vine în contradicție cu tot ce am zis mai sus, dar nu înseamnă că nu e un motiv
bun să dau click pe „O să rămâi PROST când o să vezi CE FAC elevele astea cu CHILOȚEII
lor”. Vreau să văd dacă într-adevăr o să rămân așa cum sunt. Chiar nu mă schimb
deloc odată cu timpul? Nu există evoluție? Am 26 de ani, o vârstă numai bună să
nu mai fii prost. Ce fac elevele alea cu chiloțeii lor de-o să rămân tot prost?
3. Cât de prost o să rămân?
Bun,
am înțeles, o să rămân PROST. Dar cât de prost pot să rămân? Dacă am stabilit
că nu încape evoluție, totuși cât de mult pot să involuez? Mă fascinează ideea
că acum sunt mult mai deștept decât o să fiu peste câțiva ani.
4. Faza de negare
Deci
eu nu cred c-o să rămân prost. O să dau click și n-o să rămân prost.
5. Faza de negare dusă la extrem
Da
nici n-am dat io click, un prieten de-ai mei!
Iată
motivele pentru care dăm click pe titluri de tabloid. E vorba de dorința de schimbare
vs. frica de schimbare. De asta peste câțiva ani formula de salut va fi „Am
rămas PROST când m-am întâlnit cu tine!”.
Dar
de ce ne frustrează titlurile astea în tabloide? Nu e normal ca acolo să găsim
lucuri care jenează intelectul? De ce să scotocim acolo după subiecte de hate? Dacă
titlurile eseurilor studenților de la Litere ar fi așa, atunci aș mai înțelege,
deși mi s-ar părea foarte haios:
„O
să rămâi PROST când o să vezi cu cine-am COMPARAT-O pe Hortensia Papadat-Bengescu!”
Dar de ce prost și alte sinonime și nu formulări mai
șocante?
Pentru
că n-ar merge dusă mai la extrem chestia asta, e fix în punctul de echilibru
perfect. O formulare de genul: „O să vrei să
nu fi citit asta când o să
citești asta” ar fi mai onestă, dar foarte ineficientă, iar o formulare
de genul „O să te FUȚI în CUR când o să citești asta” ar fi într-adevăr mai de
impact, dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Nici măcar eu.
În 98 am ascultat
pentru prima oară BUG Mafia și îmi amintesc perfect golul ăla din stomac când
am auzit înjurături. Eram obișnuit cu
videoclipurile gay de pe tvr1 și muzica gay de la radio, 3rei sud est în
special mă entuziasmau maxim, apoi mai era și michael jackson, despre care cu
toții spuneam, când se aducea în discuție, că are o voce de ceară.
Dar să auzi pe
cineva înjurând, și apoi înjurând într-o melodie, mi se părea atât atât de
neconceput încât chiar n-am știut cum să procesez informația. Mi-am dat seama
totuși că trebuie să mă feresc de părinți și ascultam, și eu și surorile mele,
pe ascuns, la casetofon, De cartier.
Faza cu „Da de fapt tu ce pul@ mea vrei? Ce vrei? Vrei realitate? Îți dau
realitate!” ne plăcea cel mai mult și izbucneam în râs de fiecare dată. Mi se
părea atunci că înjurătura în sine
era mama realității, așa cum mama era mama noastră și ne făcuse pe toți trei.
Tot ce vedeam (la
Atomic), auzeam (la casetofon) sau citeam (în Popcorn) despre BUG Mafia mi se
părea cumva esențial și plin de miez. Era o altă lume (Pantelimon, București,
viața de cartier, curve, dar mai ales numitorul comun - înjurătura), la care nu aveam acces și pe care nici măcar nu o
vedeam, decât uneori prin videoclipuri, dar nici atunci, pentru că videoclipurile,
mi-am dat eu seama, erau făcute într-un studio unde falsificau adevăratul
cartier. Dar erao altă lume și mă înfruptam
din ea cu frică și plăcere.
În liceu mi-am
făcut o trupă de hip hop dar ne-am lăsat cu toții când ne-am dat seama că nu
putem folosi numele cartierului nostru în piese – Parfumul Teilor nu ar fi dat prea bine. A fost o lovitură
jenantă, cu care a trebuit să mă resemnez tot liceul.
În rest Uzzy mi se
părea cel mai șmecher.
Au trecut ani
Au trecut ani și
viața s-a schimbat. Cum-necum, ne-am mai maturizat, am îmbrățișat înjurătura ca pe un ceva banal și util,
am învățat să o folosim atunci când ne face plăcere, să o tratăm ca pe o
înjurătură și atât. Teo a zis că pul@ e o virgulă și am râs cu toții, până la
punctul în care nu e stand up comedian care să nu facă glume despre Teo la
început de carieră, de parcă ar fi o legitimare a lui însuși ca stand up
comedian să facă glume despre Teo, eventual să arate că-l cunoaște.
M-am convins
totuși, cu același șoc pe care l-am avut în copilărie auzind pentru prima oară înjurându-se, că nu peste toți dintre
noi au trecut ani. S-a întâmplat relativ recent, când, ieșind la o bere cu
câțiva colegi de muncă, am vorbit inevitabil despre hip hop.
Unul dintre colegi
era chiar pasionat de hip hop și la un moment dat, naiv și sincer, s-a întrebat,
oarecum retoric, de ce nu ne mai place BUG Mafia. Răspunsul nostru, că am mai
crescut de-atunci, din 98, nu l-a prea convins.
Mi-am adus imediat
aminte de o fostă colegă de facultate, care ne povestea cu stupoare și-oironie foarte nostimă cum a asistat ea la un
concert BUG Mafia. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cum era ea mirată (bănuiesc
că n-a avut aceeași experiență în copilărie ca ăștia care-au savurat De cartier) că ăștia de la Mafia, oameni
de aproape 40 de ani, bărbați în toată firea, nu s-au maturizat deloc.
În timpul concertului,
se opresc și Uzzy întreabă, cu o fericire și o seriozitate cruntă, „Ce fac
curvele?!”, moment în care publicul răspunde, intrând în aceeași transă, „Sug
pul@!!!”, dialog care s-a repetat în nenumărate rânduri de-a lungul
concertului, într-o perpetuă retardare reciprocă.
Întrebarea în sine,
trebuie să recunosc, e foarte bună și e genul de chestie de care-ți pare rău că
nu te-ai gândit tu la ea. Și răspunsul e bun. E aceeași esențialitate la care
Mafia a reușit să acceadă firesc și lejer mereu-mereu. Deschid lume aia de
necurpins cu gândul, la care puțini inițiați au acces. Într-adevăr, curvele sug
pul@. De ce să nu ne bucurăm că există curve care oricând sunt dispuse, și
unora chiar le face plăcere, să sugă pul@? Bine, merita menționată și faza cu
contra-cost, dar pentru Mafia probabil banii deja nu mai contează.
De ce și-o ia Uzzy
mereu?
Amintirea
descrierii concertului a fost ca o chestie proustiană pentru mine, și mi-am
amintit imediat și faza cealaltă, o chestie care m-a măcinat dintotdeauna, încă
din copilărie când am auzit pentru prima oară înjurături.
Nu exista om care
să nu-ți povestească despre cum și-a luat Uzzy bătaie la nu știu ce concert, și
probabil că și acum, în orice oraș de provincie te-ai duce, ai găsi pe cineva
care să-ți povestească cum și-a luat-o Uzzy când au venit Mafia în concert. Dacă
nu mă credeți, uitați aici.
Totul era ditamai paradoxul pentru mintea mea ahtiată după înjurături și viața inaccesibilă a cartierul abscons după blocurile
căruia Uzzy era cel mai șmecher șmenar. Cum putea el să își ia bătaie chiar
peste tot? Tocmai el? De ce nu își lua bătaie ăla grasu, ceea ce ar fi fost
mult mai normal să se întâmple...
Răspunsul l-am
găsit abia recent, când mi-am dat seama că grasul ăla e de fapt creierul
formației, în jurul căruia gravitează ceilalți ca niște protoni și electroni
obosiți. Și atunci mi-am dat seama că Uzzy e de fapt fraierul formației, pe
seama căruia atât Daddy Caddy cât și Mr. Juyce își bat necontenit joc. Nu e
normal să îți iei bătaie când cânți versuri de genul „Peste tot unde mă duc/
beau și fut, beau și fut”? Te duci la Galați în concert și le spui oamenilor că
bei și le fuți femeile, și nu te aștepți ca la un moment dat cineva să se
supere?!
Mi se pare evident
cum stau lucrurile. Mr. Juyce scrie versurile, îl cheamă pe Caddy și i le
arată, acesta zice că nu pot să cânte melodia asta în concerte, Juyce îi face
cu ochiul, îl cheamă pe Uzzy, care vine – imaginați-vă că are un ușor autism și
ADD, ca să rămâneți cu impresia că e fraierul formației – se uită la versuri și
întreabă: „Și astea o să le cântăm toți 3, da?”, la care răspunsul celorlalți,
zâmbind pe sub mustăți și dându-și coate, e afirmativ. Apoi Uzzy mai întreabă
dacă nu cumva o să se supere la un moment cineva când o să cânte despre cum
beau și fut peste tot unde se duc, fază la care Juyce, creierul gras al
formației, devine serios și, cu un aer savant, îi explică că e de fapt vorba
despre o metaforă, metaforic bem și futem peste tot unde mergem, metaforic,
Uzzy.
Atunci Uzzy e de
acord, începe concertul, se lasă un moment de liniște, se spun versurile dar
Juyce și Caddy nu le pronunță, decât își mișcă imperceptibil buzele, se trag
mai în spate și îl lasă pe Uzzy să ragă din tot sufletul, din străfunduri:
- PESTE TOT UNDE MĂ
DUC/ BEAU ȘI FUT, BEAU ȘI FUT!!!
Restul e știre.
Altfel,
nu poți să nu-l simpatizezi pe acest bărbat încă șarmant.
Deși una dintre cele mai populare melodii, sunt multe lucruri pe care
ascultătorii și vizualizatorii nu le cunosc despre această melodie și acest
videoclip. Voi face un scurt excurs hermeneutic pentru a demasca 10 lucruri
absolut neștiute.
1.De
ce nu doarme vara?
Nimeni nu s-a întrebat asta până acum pentru că răspunsul pare să vină
chiar din partea lui Conect-r și chiar în refrenul melodiei – „Pentru că nu am
somn”. Este un răspuns înșelător, care ne pune în dificultate din cauză că
practic nu oferă mai multă informație decât întrebarea în sine. Nu mănânc
pentru că nu mi-e foame, dar de ce nu îmi e foame? Până la urmă asta e
întrebarea, cum să nu îți fie somn toată vara?
2.Ați
observat că la sfârșitul videoclipului scrie „Va urma”?
Este adevărat, dar nimeni nu a băgat de seamă . Ce ar putea urma după
această melodie? Veți vedea răspunsul ceva mai jos.
3.De
ce, pentru un videoclip de sezon
estival, nu apar tipe goale în jurul lui Conect-r?
Nu numai că nu apar, dar la un
moment e asaltat de niște... copii! Nu vi se pare puțin ciudat?
4.De
ce a avut un succes atât de mare?
Haideți să încercăm să răspundem la aceste întrebări, a căror explicație mi
se pare evidentă. Teza de la care pornesc este că subtextul melodiei suportă o
singură interpretare, hermeneutică, în stare să explice toate aceste ciudățenii
și încă multe altele.
În primul rând, avem de a face cu un videoclip estival, de genul anilor
1990 – la mare, la soare. Totuși, de ce toată melodia are acea tonalitate
minoră? De ce nu sunt acești oameni mai energici și veseli? De ce nu au un ritm
mai săltăreț? Pentru că de fapt el vrea să spună că vara nu este
niciodată ceea ce credem noi că va fi. Ne facem planuri: „Plec la mare o
săptămână, beau, fumez și fut tot”, dar niciodată nu se întâmplă așa, de fapt, de
obicei nu futem nimic sau atât de puțin încât nici nu se pune – „Paharul sus,
că mie-mi place să torn/ Nu de altceva dar eu nu... vara nu dorm”. Acum observăm cum această negație spusă pe un
ton semi-resemnat semi-autoironic capătă o altă valoare – este negația unei
așteptări pe care o avem în ciuda faptului că va rămâne neîmplinită (în cazul
lui Conect-r, sexul vara).
„Eu vara nu fut”, așa se traduce refrenul, și este responsabil atât pentru
tonul lălăit în care se cântă, cât și pentru faptul că nu apar fete dezbrăcate
pe lângă Conect-r (singurele care apar sunt niște fete care fac jogging la o
oarecare depărtare, și la care el și prietenii lui se uită știind că nu au ce
să le facă). În schimb, citiți acest vers: „Și jur că m-aș băga la somn”. Expresia
pură și sinceră a neputinței. Singurul lucru pe care îl are la mare sunt
prietenii cu care bea și fumează, dar cu care niciodată nu fute: „Dar spune-mi
cum ai vrea să dorm/ Când am în spate o gașcă-ntreagă/ Care spune: rapping on!”.
Ce este interesant la această negație este că ea își schimbă cu ușurință
valoarea în funcție de fiecare ascultător. Pentru că avem cu toții anumite
așteptări de la acest anotimp în care de obicei ne petrecem vacanțele și
concediile. Așteptări care nu se vor concretiza, dar în ciuda acestui lucru nu
vom admite niciodată că e ceva în ne-regulă. „A fost cea mai de căcat vară.
N-am futut nimic”. Nu. Și acesta este și mesajul melodiei, spus pe acel ton mieros,
dureros, lin și resemnat: e ok să nu ți se concretize dorințele, eu chiar îmi
asum acest lucru. Dorința poate fi oricare alta, nu neapărat cea a lui
Conect-r de a fute vara (în timpul verii, dar poate chiar de a fute acest
anotimp, cu tot cu promisiunile lui neîndeplinite cu tot). Și de asta Eu vara nu dorm a fost cea mai parafrazată
chestie din ultimul timp.
A doua parte a acestui
videoclip este replica Corinei din melodia A
ta, unde acțiunea se petrece pe timp de iarnă.
