Literatură de bairam

tagline: Nichita, team-leader la dansul pinguinului

Cu întâlniri de tipul celor organizate la Humanitas Kretzulescu, unde se oferă lingurinţe de literatură, muzică şi ce se mai găseşte prin cămări – de la dulceaţă de rubarbă, zacuşti de toate soiurile, gomboţi fierţi sau mai umila bere – se subminează o instituţie-satelit a evenimentelor literare: bairamul de după.

Operând în regim meta, lăsând la vedere şi plăcerile promise participanţilor după ce-şi vor fi încheiat misiunea, se creează un paradox; pe de o parte mulţumirea spectatorului de a urmări cum invitatul îşi adulmecă şerbetul de nuci şi pe de altă parte frustrarea lui, căci literatul e adus la acelaşi nivel cu el, i se refuză orice proiecţie imaginară a unui posibil after-party, în care să-l aşeze pe scriitor în mijlocul unor banchete gastronomico-muzicale, în intuiţia unei tradiţii vechi.

Intuiţie plauzibilă până la urmă, pentru că e greu să-ţi imaginezi că, în virtutea ospitalităţii românului, cântate încă de Cantemir, gazdele unor astfel de întâlniri se vor îndura să-i lase pe onoraţii invitaţi necinstiţi după ce „ne-am bucurat să îi avem alături şi să ne împărtăşească minunatele cuvinte despre melancolie şi umor” (băgându-l pe Topârceanu între cele două). Aşadar, cum să mai aspiri la friptura de după, dacă ei îţi pun în faţă, cu ostentaţie, salata de vinete şi tartinele cu camembert?

Cu greu se trece cu vederea această degradare; noroc cu provincia, că ne mai salvează. Acolo nu te poţi eschiva, nu poţi inova în obiceiurile ancestrale. Trebuie să fie clar de la început: vrei să deschizi o nouă filială a bibliotecii judeţene? Simplu: faci un plan de activităţi, stabileşti lista de invitaţi (primarul oraşului, şeful Casei de cultură, profesoare cumsecade, copii talentaţi), nu omiţi invitatul-cheie şi planul aferent protocolului de primire şi găzduire.

Invitatul-cheie e foarte important; la o petrecere poţi avea muzică din propriul PC, dar nimic nu defineşte ştaiful mai bine decât o mână de muzicanţi care să-ţi cânte live; chit că nu-ţi dă mâna să aduci o trupă cu repertoriu propriu şi te mulţumeşti cu coveruri (reinterpretând subiecte de la experienţa de bibliotecar a lui Eminescu la rafinata comparaţie borgesiană, mulată pe ocazie şi locaţie), e un atu considerabil. Dacă vrei muzică pe bune, găseşti o celebritate dispusă să-l evoce pe poetul al cărui nume va guverna noua instituţie şi te ocupi de distracţia lui în oraş.

Cu precădere dacă este pentru prima dată în urbe, e musai să viziteze obiectivele locale; noua primărie, muzeul, eventual grădina botanică, centrul militar, vreo mănăstire cu istorie, dacă geografia e favorabilă, cabinetul de literatură dintr-un liceu; aici ar putea susţine un scurt recital în avanpremieră, vorbind elevilor despre dramaturgul ce dă numele şcolii sau trecând uşor către propriile proiecte literare.

Acestea din urmă făcute stând fie aşezat cuviincios pe scaunul din spatele catedrei, fie direct pe masa acoperită cu o fostă draperie vişinie, cu picioarele atârnânde; după gusturi şi posibilităţi. De la muzica de cameră se trece, când desfăşurătorul o indică, la concertul principal; preludii, lieduri de început, ode către primărie şi prefectură, care au permis şi susţinut noua oază de cultură, culminând cu intervenţia invitatului-cheie, pentru care, nu-i aşa, ne-am adunat aici.

Menuete despre importanţa bibliotecii într-o comunitate, fragmente de operă bufă din propria experienţă cu acest spaţiu; se ajunge la simfonie când poetul tutelar este invocat şi se trece la messă când vine vorba de starea culturii din ţara noastră, întrebările din public augmentând impresia de criză şi insuficienţă. Totul aşadar într-un ton al maximei deferenţe şi al conştientizării importanţei momentului.

Aplauze, strângeri de mână şi mulţumiri, cozi la autografe, căci elevii veniţi din bunăvoinţă vor să îşi asigure zecele promis cu achiţionarea uneia dintre cărţile invitatului de la centru, aflate spre vânzare. Şi apoi cocktailul de după, la care iau parte doar apropiaţii instituţiei şi invitaţii, masa publicului fiind îndreptată spre ieşire, rămânând doar să-şi închipuie ce se ascundea în spatele mirosurilor ce veneau, când se mai deschidea uşa sălii de lectură, dinspre camera de consiliu.

Când ochii inocenţi ai iubitorilor de literatură au fost îndepărtaţi, se pot împărtăşi, pe ritmuri lăutăreşti, vechile sau mai noile impresii literare, simpatii şi spini din coastă. Solouri de trompetă în discuţia despre ultimele premii literare acordate, ţambal în cele despre comentariile publicistice, caval când vine vorba despre promovarea figurilor literare locale, „foarte multe la număr” şi, se înţelege, „foarte valoroase”.

După piruete de balet ale invitatului-cheie pentru a evita verdictele fruste şi de neiertat în mediul în care se află, se redresează atmosfera prin invocarea-solemnă a scriitorului favorit la Nobel – când toate doamnele amuţesc, indecise dacă să-şi facă sau nu o cruce mare, şi se continuă cu dansuri pe care toţi le cunosc. Un Caragiale, un Minulescu, un Nichita – căci oricât ar fi de diferite gusturile noastre muzicale, la dansul pinguinului ne pricepem cu toţii.

Încheiată în ritmuri de Meneaito şi pop folcloric de tip balcanic, chermeza arată starea de reuşită a evenimentului cultural şi asigură o posibilă colaborare între autorităţile locale şi invitatul literar cu ceva capital simbolic la centru (Pentru mai multe informaţii şi exemple despre ce să şi cum să nu, a se citi Irezistibilul lui Dan Coman). 

S-ar mai afla unul, doi care să schimbe brusc macazul către un grunge agresiv, invocând nume de scriitori tineri, afirmaţi pe piaţa literară în ultimul timp, dar soluţia de anihilare e simplă – „dom’le, noi aici punem muzică să placă la toată lumea”.