Kazi Ploae rupe norma

Asculți cap coadă ep-ul ăsta și rămâi puțin în dubii. Nu poți să-ți dai seama cum de niște melodii cântate parcă în contra ideii de muzică (și în special a ideii de rap) îți intră pe sub piele.  De la ton, trecând prin instrumental și ajungând la versuri, se conturează un peisaj dezolant. E exact efectul pe care mizează Kazi Ploae, și, contrar așteptărilor mele, îi reușește.

Îi reușește atât de bine încât am auzit și oameni care n-au nicio treabă cu hiphopul spunând că ep-ul ăsta e bun. Și asta din două motive: Kazi ocolește clișeele specifice genului (n-o face pe golănașul etc.), iar atunci când îmbrățișează clișee are grijă să le ducă într-o zonă abstractă. „Abstract” e un cuvânt care definește de fapt foarte bine stilul la care a ajuns Kazi, și asta îi dă un plus de valoare, pentru că duce hiphopul mult mai aproape de poezie.

Chiar și atunci când versurile sunt mai slabe, ricoșează în bariera abstractului și trimit mereu spre un ceva greu de definit, e ca și cum îl asculți vorbind calm și coerent dar nu poți spune despre ce vorbește. Combinat cu negativele foarte ciudate marca Silent Strike, rezultatul e un melanj chill la modul narcotic.

Kazi Ploae falsează intenționat, vorbește în răspăr, lungește ultima silabă într-un sictir foarte bine controlat. Tocmai de asta rezultatul e captivant, pentru că iese hiphop dintr-o structură anti-hiphop. E de ajuns să te uiți la versuri ca să înțelegi, Kazi ia în râs și hiphopul și se ia în râs și pe el însuși: „Primul vers e cam retardat/ e cam ca mine în general”, până când ajunge la niște lucruri joviale, plăcute: „Versul patru e Greuceanu”. E plin ep-ul de versuri care te fac să zâmbești, pentru că îmbină un sentiment negativ cu unul pozitiv: „paștele mă-tii de regret”, asumându-și frustrarea și lucrând cot la cot cu ea, în ciuda ei, în ciuda lui însuși.

Totul ep-ul merge pe dialectica succes-ratare, pe care o tratează de fapt dinspre margine spre centru, chiar și atunci când e explicit, pentru că versurile au o structură atipică, se sare de la una la alta ca într-un discurs subconștient sau inconștient care mimează ura fără s-o atingă: „Succesul e-un blestem de genul să te fută câinii!” sau „Spun adevăru-n piese și chestii” – vers pe care-l rețin pentru că arată exact trecerea de la serios la neserios, întreținută de Kazi pe tot ep-ul.  

Și când e explicit tot e ok, pentru că iese mereu din propria normă: „Parcă cerșeai mai frumos/ megastar megaspart succes!/ te-ai întors” – autorefențialitatea și tonul fals, de sfârșeală trimit mereu spre altceva, nu poți să pui degetul pe vreun vers și să spui: „A-ha! Aici vorbește despre Dragonu, aici despre Doc!”

Să nu mai zic că uneori mai dai și de niște bijuterii de versuri de genul: „m-am născut sătul de hip-hop” sau „Sunt din Drumul Taberei, nu m-a crescut nimeni”, care ar trebui să facă deliciul oricărui fan. Singura nemulțumire pentru mine rămân comparațiile, care sunt slabe și de regulă bazate pe jocuri de cuvinte artificiale, gratuite. Dar le poți accepta ca făcând parte din convenția hiphopului: „Sunt în căutarea timpului pierdut prost ca Marcel”, „Bipolar ca yin și yang” și culminând cu cel mai neinspirat joc: „Kranz Fafka”.

O piesă cum e „Cristi mare Cristi mic” merită toată lauda. Construcția e excelentă și mi se pare una dintre cele mai poetice demersuri din hiphopul românesc, indicând faptul că avem de a face cu un MC ajuns la maturitate, trecut printr-o școală bună de hiphop din care a asimilat doar ce-a simțit nevoia să asimileze, într-un produs compact, original și catchy fără pic de kitch. Iată deci un ep care ridică mult norma.