Atitudinea poetului față de revoluție: Norzeatic vs. Sylvia Plath

Sylvia Plath scria în jurnalul ei cum, într-o zi înăbușitoare de august - o zi umedă, în care ploua -, s-a simțit tentată să scrie un poem, dar și-a amintit ce era scris într-un bilețel primit cândva de la editorul unei reviste: După o ploaie torenţială, poeme intitulate PLOAIA se revarsă de prin toată ţara. (trad. Jurnalului, în pregătire, Diana Geacăr)

În zilele astea agitate, cine știe, poate că poeme intitulate REVOLUȚIA sau PROTEST se revarsă de prin toată țara. Poate poeți minori sau poate poeții din provincie scriu sau au scris deja un text despre toate lucrurile care s-au întâmplat sau se întâmplă în piețe. De ce țin să fac distincția asta? Pentru că am văzut atitudinea unor scriitori mai puțin provinciali, poeți, să spunem, aflați cumva în centrul atenției, care păreau mai degrabă a se ține departe de toată treaba cu protestul. Nu e nicio umbră de judecată aici, nu vreau să fiu înțeles greșit; fac o simplă analogie. Poate că erau la curent cu ce spunea Sylvia Plath sau, dacă nu, intuitiv, știu că o astfel de pornire ar fi tipică unui începător, unui tânăr poet, unui wannabe.

Fără să fiu ipocrit, fără să îmbrățișez acea atitudine corectă politic - care, de altfel, cel puțin în mediul privat, mă seacă - țin să spun că NU mi se pare greșit să te prindă flama acestor evenimente, chiar cu riscul de a scrie ceva ridicol (poem, articol sau, după caz, manifest), cum nu mi se pare parșivă nici atitudinea neutră, cea a observatorului (pasiv).

(foto: Mircea Struțeanu, sursa: Think Outside the Box)

Am văzut ieri un filmuleț în care un poet român, destul de criticat și, am impresia, marginalizat în ultima perioadă, pe bună dreptate sau nu, fusese băgat într-o dubă de poliție. Aici nu mai pot împărți lucrurile în corect/greșit. Pot spune doar că m-a întristat atitudinea comentatorilor, disprețul sau acea doză de satisfacție pe care am simțit-o în retorica lor. Mi s-a părut vulgar, așa, a la Mitică.

Nu militez acum pentru ceva anume. Nu sunt pro-băsist, nici anti-Guvern. Nu m-am dus în Piața Constituției sau la Cotroceni, nu am protestat pe Facebook sau pe blog, nu am vorbit despre asta, nici măcar în treacăt. Am văzut și am citit știrile, am văzut live, cu ochii mei, trecând la pas pe lângă manifestanți și jandarmi, m-am indignat stupid, m-am entuziasmat, dar cel mai mult m-am gândit la un lucru fără îndoială neimportant în economia faptelor: ce fac artiștii în momente ca astea? care este poziția lor? sunt îndreptățiți să scrie, să cânte, să facă ceva pornind de la asta sau e doar un moft egoist?

Am văzut oameni foarte împăcați cu ei înșiși, oameni care, cu toată bună-credința, n-ar putea să ia parte la revoluția asta, fake sau nu, și am văzut oameni care așteptau, care tânjeau după un strigăt de luptă sau oameni oameni care, fără nicio pată, au vrut cu tot dinadinsul să încurajeze mulțimea, cocalară sau nu, agitatoare, naivă sau conștientă de limitele acțiunilor ei, dar totuși dornică să-și manifeste dezaprobarea față de anumite măsuri luate de Guvern ș.a.m.d. și, în fiecare caz, m-am bucurat să găsesc o poziție validă.

În acest sens, am dat întâmplător peste un clip înregistrat și uploadat chiar mai devreme de Norzeatic, poet, textier, cântăreț, în fine, unul dintre cei mai buni și mai proaspeți artiști din România - și asta de mai bine de 10 ani -, care, jucându-se, puțin amar, dar incredibil de limpede, a scris acest Manifest, una din cele mai sănătoase dovezi că probleme există, atât de optică, lovind nedirecționat în spameri agitați sau trolleri caterincoși, cât și propriu-zise, îndemnând oamenii să se manifeste dacă au tăria și credința că pot schimba ceva, dacă simt că există o soluție viabilă:



Nu tre să fiu pro
nici anti
la șto

că ăsta-i război
nu e șah
nu e go


Nu-i tango

cînd piesele cad
nu e lego

Nici tetris

Cînd gloanțele vin
nu-s trucaje de matrix

*

(Odată ajunși singuri
nu ne putem minți
Nu-i fir de praf pe oglindă
e revoluția minții)