Eu care n-am dresat mai mult de un poem

a. g. secară, anonimul gălățean

Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011

Consilier editorial: Paul Blaj

Concepție grafică, foto și layout: Adi Secară

Consilier tehnoredactare și realizare coperte, după o idee a autorului: Eugen Ungureanu

Dacă ești modest și îți vezi de treaba ta, nimeni nu-ți poate reproșa nimic. Autorul acestor poezii nu este modest pentru că-și scrie numele cu litere minuscule (a. g. secară) sau pentru că-și spune anonimul gălățean. El este, bineînțeles, modest pentru că așa scrie.

Dar nici acesta nu este motiv suficient în sine. Ba din contră. Majoritatea scriitorilor care nu au prieteni prin cercurile Capitalei și totuși scriu destul de bine (scriu ok, să spunem), ei, majoritatea acestora nu sunt deloc modești. Pentru că dacă scrii cât de cât bine (în limitele bunului simț) și ești ignorat, atunci te simți îndreptățit să lupți împotriva. Împotriva și punct, pentru că nu ai împotriva cui să lupți. Chiar dacă lucrurile încă ar mai funcționa așa cum spunea E. Ionescu, după formula „Ești din București, scrii bine”, nu poți decât să rămâi cu această ciudată frustrare a ignorării.

Dar a. g. secară nu are această frustrare. El e obișnuit cu literatura de proastă calitate (în calitatea lui de cronicar gălățean) și știe să judece literatura după criterii mai puțin înguste. Într-un interviu, Fellini spunea că arta este subconștientul societății, societatea visând. Nu poate avea nicio regulă (doar n-o să facem psihanaliză), poate fi un vis frumos sau un coșmar.

Ei, ceva de genul acesta crede și a. g. secară. Și a găsit (s-a străduit cel puțin) atâtea lucruri subconștiente frumoase în coșmarul literaturii slabe încât, oricum ar scrie, nu poate scăpa de tonul acela grav al omului contaminat.

De aceea își ia câteodată tonul sever al patronului spiritual al Galațiului, Nichita Stănescu:

„eu

care n-am dresat mai mult de un poem

cuvintele” (pag. 23)

și

„mai bine n-am fi

decât să ne îngrozim de orice

apus

de

dor” (pag. 25)

și

„știind că blândețea cerului

nu-i decât o tigroaică

visându-ți sufletul” (pag. 38).

Alteori, tonul ludic și pseudo lingvistic-inovator al lui Arghezi:

„dă-te cu noaptea rujează-te cu ea

strânge-te cu zorii

vino-te în palmele mării

taie-te vene de plăcere

și pune-te sare pe lună

rană care te

dorește-te

presează-te în cartea vie

între două poeme” (pag. 40)

Apoi, tonul impunător al lui Mihail Gălățanu:

„poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine” (pag. 48)

Și, de cele mai multe ori în volumul de față, tonul anonim al atâtor oameni care au colindat cenaclurile:

„un idol de frișcă

din prea multe metafore

ca multe poeme care nu sunt

decât strigăte

de căutare

a numelui

a numelor

care suntem

metafizic vorbind” (pag. 12)

Abia când este el însuși îi ies cele mai bune versuri, de parcă și-ar proiecta ca o sinecdocă modestia (care e de fapt un amestec eterogen de pesimism schopenhaurian și optimism pur și simplu) asupra întregii lumi:

„oamenii în general se bucurau unul de celălalt

și se întrebau de doisprezece ori la rând

dacă au spus într-adevăr

despre adevăr că este unul și are întotdeauna

surâsul străinului” (pag. 53)

și

„nu înțeleg însă de unde vine autoritatea Cititorilor

fraților Cititori

da, întotdeauna sunt mai mulți cei care nu mai vor nici un nume...” (pag. 71)

și

„școlile acestea se fac degeaba

ar trebui să fie doar rezervații de oameni

la care copiii să fie duși ca la muzeu” (pag. 49)

Dar din păcate revine imediat la eterna luptă cu sine, care, proiectată la fel în universal, capătă, de data aceasta, un efect mult mai puțin plăcut:

„dar care om s-ar vrea doar om

bun de închis în gratiile Cuvântului” (pag. 49).

Prin versurile de mai sus revine practic la conflictele care-l interesează: modestie vs. egocentrism, ludic vs. serios, provincie v.s Capitală (poate exagerez aici cu subtextul), muritor vs. nemuritor. Până la urmă, în spatele jovialității autorului, bucuriei cu care se apleacă asupra literaturii gălățene, sunt convins că se află destule regrete. Acest volum de poezii nu le scoate la iveală, dar nici nu le ascunde. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva modestia cu care își vede autorul de treabă nu are scopul de a-l feri de eventualele reproșuri pe care le-ar primi dacă ar ținti mai sus. Și nu vorbesc despre reproșurile acelea urâte dar care lovesc mereu pe lângă, de care sunt pline cenaclurile.

Eu aștept acele „Versuri inedite... manuscrise” (care încheie în stil odobescian volumul) cărora să le pot aduce reproșurile pe care vreau să le aduc.