Secvența perfectă

27 de ani e vârsta la care fotbaliștii ating vârful carierei lor. Talentul și experiența ajung în punctul în care se înțeleg cel mai bine, și dacă nu intervine vreo accidentare mai serioasă sau o pasă foarte proastă, de obicei fotbalistul are parte de cea mai fructuoasă perioadă. La filologi e mai greu de spus, vârful carierei ar putea să apară înainte, după 50 de ani sau niciodată. Într-un coșmar, îmi promiteam că a doua zi aveam să scriu cel mai bun roman. A doua zi muream de bătrânețe.

Întotdeauna am fost, aproape inconștient, în căutarea secvenței perfecte de cuvinte. Această secvență variază contextual, dar intuiești că există, acolo undeva, mereu la îndemână ca o opțiune bine ascunsă printre celelalte. Ca în RPG-urile în care trebuie să alegi o replică pentru personajul tău, în funcție de care celelalte personaje fie te vor ajuta să duci la bun sfârșit questul, fie îți vor deveni instant dușmani sau te vor privi cu indiferență. Odată ce ți-ai ales replica nu mai există cale de întoarcere.

Prima oară când am simțit cel mai acut nevoia nimeririi unei secvențe perfecte a fost când prietena mea din liceu mi-a spus că nu mai vrea să fim împreună. Cu greu reușeam să fac o fată să mă placă, așa că voiam să țină cât mai mult vraja atunci când se întâmpla. Prin fața ochilor mi-au trecut imediat două-trei variante de răspuns. Unul era nostim, altul detașat, celălalt patetic. L-am ales pe cel nostim și s-a dovedit că nu a fost cel mai nimerit.

De atunci am rămas cu impresia că, în sine, lucrurile sunt foarte simple. Existau o serie necunoscută de cuvinte care, rostite chiar atunci, i-ar fi schimbat opinia iar eu aș fi avut în continuare o prietenă. Existau deci în general secvențe perfecte de cuvinte cu ajutorul cărora puteai să influențezi realitatea în avantajul tău. Nimic nu mi se părea mai important ca asta, din moment ce  mi-ar fi fost de folos în absolut toate activitățile. Nici măcar profesorii sau părinții nu erau imuni în fața acestei secvențe.

În facultate am uitat complet de chestia asta, dar am continuat să am impresia că, undeva, există un text perfect. Cortazar și Agopian mi-au confirmat bănuiala, și în general realismul magic mi s-a părut, în cele mai bune momente ale sale, foarte apropiat de formula perfectă a cuvintelor atât de poetice încât devin pe loc performative. Dacă faci un simplu efort de imaginație sau voință, poți să-ți traduci cele mai banale evenimente în termenii realismului magic. Autobuzul 601 apărea dintr-o dată în stație falnic și leneș și călătorind în timp.

În rest, pentru o facultate atât de axată pe limbaj și funcțiile lui, Literele mi s-au părut departe de idealul acelei secvențe. Vina era în mare parte a mea, mai ales că eseurile pe care le făceam nu ajungeau niciodată în proximitatea vreunei perfecțiuni. Cu cât încercam să mă apropii mai mult, cu atât eșuam mai grav, ca și cum cuvintele se așezau pe foaie împotriva mea, fiecare idee mai stângace decât precedenta.

Niciodată nu am înțeles că într-un eseu citatul este mai mult decât sensul pe care cuvintele citate îl au, că atunci când citezi te poziționezi nu numai în fața acelor cuvinte, dar și în fața autorului lor și a discursului prin care sunt enunțate, toate fiind de fapt elemente care se adaugă eseului și argumentației tale, față de care trebuie să abordezi o poziție, împotriva sau pentru. Subtextul acesta îmi scăpa complet. 

           Cu timpul însă realizezi că se poate trăi și fără secvențe perfecte, această nouă descoperire fiind egală în modul cu prima, poate chiar mai importantă decât intuiția secvenței în sine. În cel mai lipsit de ironie sens cu putință, ignorarea tuturor celor spuse mai sus e singura modalitate prin care se pot publica cuvinte, mai ales atunci când treci de perioada de vârf a carierei tale filologice pline de goluri.