Secvența perfectă

27 de ani e vârsta la care fotbaliștii ating vârful carierei lor. Talentul și experiența ajung în punctul în care se înțeleg cel mai bine, și dacă nu intervine vreo accidentare mai serioasă sau o pasă foarte proastă, de obicei fotbalistul are parte de cea mai fructuoasă perioadă. La filologi e mai greu de spus, vârful carierei ar putea să apară înainte, după 50 de ani sau niciodată. Într-un coșmar, îmi promiteam că a doua zi aveam să scriu cel mai bun roman. A doua zi muream de bătrânețe.

5 citate din Agopian cu care să-ți adormi copilul

Te trezești des în toiul nopții și nu știi dacă e vorba de vreo alarmă de incendiu sau a izbucnit în sfârșit apocalipsa zombie? După ce te mai dumirești un pic, te uiți în stânga și-ți vezi partenera de viață dormind și sforăind silențios, te uiți în dreapta și vezi peretele dincolo de care bebelușul tău urlă de câteva minute întruna, și-ți dai seama că a venit, într-adevăr, sfârșitul lumii. 

N-ai nicio șansă să o trezești pe maică-sa, așa că te ridici bombănind din pat și-ți croiești anevoie drumul spre camera copilului. Ajungi la el și-l iei în brațe, dar cum să-l liniștești cu pieptul tău plat? În zadar îi cânți și-i vorbești minute în șir, îi dai suzeta și-i încălzești laptele. Micuțul e pus pe scandal, așa că e momentul să alegi o soluție mai bărbătească. 

Voioşia autorului

Cum am ajuns la Galaţi, fireşte, am deschis volumul memorial Nichita Stănescu. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc următoarea consemnare:

„5 iulie. Vraţa. Autobuz. Scriem împreună (Nichita şi cu mine) un text despre Ştefan Agopian.

...Textul, foarte scurt, a fost scris într-adevăr. Ideea (trăsnită) de a-l face în colaborare, nu mai ştiu a cui a fost. Ajuns acasă, am transcris cele vreo zece fraze şi i le-am trimis lui Nichita Stănescu. Când ne-am văzut, mi-a spus că nu le-a primit. Iar eu nu păstrasem originalul.

Dar câte ceva îmi amintesc. Îmi amintesc că el stătea pe banca din faţa mea, mă asculta vorbindu-i despre extraordinarul erou al romanului istoric Tache de catifea, despre umorul răsfăţat al lui Tache şi al tovarăşului său de drum, despre cum, îndreptându-se ei spre locul în care speră că-i vor găsi pe pandurii răsculaţi ai lui Tudor Vladimirescu, ca să li se alăture...

- Stai, mă, de ce te-ai apucat să-mi povesteşti? Doar nu-ţi închipui că n-am citit cartea iubitului de Agop. Mai bine notează ce-ai spus şi să vedem cum sună.

Iar eu scriam câte ceva şi urmam cu povestirea: cum cei doi se opresc în cele din urmă la un han şi se pun pe băut şi pe mâncat, şi cum timpul trece, iar ei petrec negrăbiţi de nimic, zile şi nopţi, convinşi că nu se poate să nu ajungă ei şi la Tudor, cum altfel, ce contează că stau locului şi chefuiesc...

Despre asta a scris şi Paul Georgescu. Şi ce articol! Proză curată. Tu notează acolo: Tache e un fulg de zăpadă pus la prăjit în tigaie.

Iar eu notam şi continuam să-i povestesc un roman ce nu se poate povesti, şi-i spuneam ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult în cartea aceea minunată: voioşia autorului. Ştefan Agopian scrie de parcă ar visa. Dar nu e un vis urât, dimpotrivă. Scrie de parcă ar visa un vis vesel şi din când în când ar râde în somn.

- Pune şi asta pe hârtie. Tobit, noul lui roman, e şi mai bun. Mi l-a citit. Despre Tache să scrii neapărat că e un fulg de zăpadă pus la prăjit în tigaie. Ai scris? Spune cinstit: ai scris sau nu?

- Uite-te!

-Să mă uit. Da, bine... Acum mai pune tu două-trei rânduri despre cum era la han şi pe urmă scrie aşa: Ştefan Agopian e un mare pozator.Pe urmă, iar: Tache era un fulg de zăpadă.” (pag. 338)

Florin Mugur, „Dintr-un jurnal”, fragment apărut în albumul memorial „Nichita Stănescu”, editat de Viaţa Românească, Redactor şef Ioanichie Olteanu, Bucureşti, 1984

            Nu ştiu de ce m-a bucurat atât de mult acest fragment.

Oglinzi și azotat de argint

Oglinzi, pizdă și azotat de argint

de Ștefan Agopian

în antologia Povești erotice românești

Editura Trei, 2007

Editori: Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial: Magdalena Mărculescu

Coperta: Faber Studio (Silvia Olteanu și Dinu Dumbrăvician)

Design interior: Silvia Olteanu

DTP: Eugenia Ursu

Corectură: Sînziana Doman

„Brusc, în cioburile alea s-au reflectat chiloții, puțin murdari de gudron, ai iubitei mele de zece ani” (pag. 23).

Agopian are două stiluri, ambele bune. Unul e cel pe care-l aflăm în romanele pe care Polirom le-a făcut complete, altul este cel din Academia Cațavencu, unde-și deapănă, săptămânăl, amintirile din scriitorime. Primul e liric și fractalic, al doilea prozaic și liniar. Prozaic, dar nu lipsit de ghidușii la nivelul exprimării. Liniar, dar nu lipsit de efecte surprinzătoare. Ambele stiluri au un ceva blazat în spate. Poate tonul, poate finalitatea. Din această blazare sare însă, ca dintr-o pălărie, iepurele stilistic care-l face pe Agopian un prestidigitator mai degrabă decât un narator, și așa trebuie înțeleasă formula realismului magic pe care-l practică.

Povestirea despre care vorbim acum aparține mai degrabă acestui al doilea stil, atât din cauza scriiturii, cât și din cauza elementelor autoreferențiale. Povestirea apare, înșelător întrucâtva, într-o antologie de proză erotică. Agopian avea impresia că și Sara ar fi roman erotic, așa că nu trebuie să ne încredem prea mult nici în autor, nici în editor.

Despre titlu s-a zis că e dur, dar e vorba despre o predispoziție a cititorului de a reține un anumit aspect în defavoarea celuilalt, exact așa cum tuturor le-a sărit în ochi acel „Pornografie” din tema primului număr al revistei Doamna Grasă, și nimeni nu a zăbovit asupra acelui „Grafie” care, măcar pentru că stătea în față, merita mai multă atenție. Așa că tuturor le sare în față acel „Pizdă”, dar nimănui acel „oglindă” și „azotat de argint” - aceasta e vina cititorului, duritatea și perversitatea lui, și nu a autorului, așa cum reiese de fapt din lectura povestirii. Pentru că povestirea este despre chimie, nu despre organul sexual feminin.

Erotismul apare exclusiv în descrierea fenomenelor chimice, lucru ușor de observat: „... eu mă extaziam în fața azotului, care, nepăsător ca și mine în fața unor țâțe încă necoapte, își dăruia cei cinci electroni de pe ultimul strat nesățiosului oxigen, care avea deja șase electroni pe ultimul strat”. Descrierea capătă dimensiunea unei povești de dragoste: „Începea o căutare înnebunită după atomi dispuși să cedeze un electron. Vorba vine înnebunită, deoarece hidrogenul, care e un pârlit cu un singur electron, se bagă imediat în treabă”. Dar imaginile nu ating niciodată un caracter idilic, prozatorul își păstrează sângele rece: „Sigur, am exagerat destul de mult. Azotul, cu ai lui cinci electroni, nu ar cădea la vreo înțelegere nici să-l pici cu ceară. Trebuie să-l frigi destul de aprig la cur pentru a ieși din nepăsarea lui proverbială” (pag. 15).

Fascinația pentru chimie se întâlnește cu fascinația pentru sexul diferit pe suprafața magică a oglinzii: „O secundă, chiloții iubitei mele, puțin murdari de la gudronul cartonului asfaltat cu care era acoperit cotețul pe care se cocoțase, s-au reflectat în miile alea de cioburi” (pag. 16).

Imaginea este impresionantă, dar suntem nevoiți să ne-o imaginăm singuri, Agopian nu insistă asupra ei. Deși ar fi putut, bineînțeles, și ar fi meritat poate o descriere amplă – în genul descrierii acelei ploi cu tutun din Manualul întâmplărilor. Dar protagonistul acestei povestiri are alte planuri – este determinat să fabrice o oglindă.

„Nu e prea complicat să faci o oglindă și deci destul de neinteresant, dar mi-era dor de Meli și făcând-o m-am gândit că într-o oglindă făcută de mâna mea s-ar putea să se reflecte chipul ei, să-mi zâmbească de acolo și poate, de ce nu?, să scoată limba la mine” (pag. 27).

Finalul – reîntâlnirea celor doi iubiți peste destui ani, poartă amprenta realist-pesimistă a autorului. Dar iepurele despre care vorbeam sare din această imagine fractalică de o simplitate ciudat de subtilă: „Am închis ochii și am văzut ce doream să văd: un puști privind câteva mii de cioburi de oglindă și în cioburile alea, în toate, se reflectau chiloții iubitei mele și sub chiloți, bănuiam asta, era pizda ei”(pag. 28).