Oglinzi și azotat de argint

Oglinzi, pizdă și azotat de argint

de Ștefan Agopian

în antologia Povești erotice românești

Editura Trei, 2007

Editori: Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial: Magdalena Mărculescu

Coperta: Faber Studio (Silvia Olteanu și Dinu Dumbrăvician)

Design interior: Silvia Olteanu

DTP: Eugenia Ursu

Corectură: Sînziana Doman

„Brusc, în cioburile alea s-au reflectat chiloții, puțin murdari de gudron, ai iubitei mele de zece ani” (pag. 23).

Agopian are două stiluri, ambele bune. Unul e cel pe care-l aflăm în romanele pe care Polirom le-a făcut complete, altul este cel din Academia Cațavencu, unde-și deapănă, săptămânăl, amintirile din scriitorime. Primul e liric și fractalic, al doilea prozaic și liniar. Prozaic, dar nu lipsit de ghidușii la nivelul exprimării. Liniar, dar nu lipsit de efecte surprinzătoare. Ambele stiluri au un ceva blazat în spate. Poate tonul, poate finalitatea. Din această blazare sare însă, ca dintr-o pălărie, iepurele stilistic care-l face pe Agopian un prestidigitator mai degrabă decât un narator, și așa trebuie înțeleasă formula realismului magic pe care-l practică.

Povestirea despre care vorbim acum aparține mai degrabă acestui al doilea stil, atât din cauza scriiturii, cât și din cauza elementelor autoreferențiale. Povestirea apare, înșelător întrucâtva, într-o antologie de proză erotică. Agopian avea impresia că și Sara ar fi roman erotic, așa că nu trebuie să ne încredem prea mult nici în autor, nici în editor.

Despre titlu s-a zis că e dur, dar e vorba despre o predispoziție a cititorului de a reține un anumit aspect în defavoarea celuilalt, exact așa cum tuturor le-a sărit în ochi acel „Pornografie” din tema primului număr al revistei Doamna Grasă, și nimeni nu a zăbovit asupra acelui „Grafie” care, măcar pentru că stătea în față, merita mai multă atenție. Așa că tuturor le sare în față acel „Pizdă”, dar nimănui acel „oglindă” și „azotat de argint” - aceasta e vina cititorului, duritatea și perversitatea lui, și nu a autorului, așa cum reiese de fapt din lectura povestirii. Pentru că povestirea este despre chimie, nu despre organul sexual feminin.

Erotismul apare exclusiv în descrierea fenomenelor chimice, lucru ușor de observat: „... eu mă extaziam în fața azotului, care, nepăsător ca și mine în fața unor țâțe încă necoapte, își dăruia cei cinci electroni de pe ultimul strat nesățiosului oxigen, care avea deja șase electroni pe ultimul strat”. Descrierea capătă dimensiunea unei povești de dragoste: „Începea o căutare înnebunită după atomi dispuși să cedeze un electron. Vorba vine înnebunită, deoarece hidrogenul, care e un pârlit cu un singur electron, se bagă imediat în treabă”. Dar imaginile nu ating niciodată un caracter idilic, prozatorul își păstrează sângele rece: „Sigur, am exagerat destul de mult. Azotul, cu ai lui cinci electroni, nu ar cădea la vreo înțelegere nici să-l pici cu ceară. Trebuie să-l frigi destul de aprig la cur pentru a ieși din nepăsarea lui proverbială” (pag. 15).

Fascinația pentru chimie se întâlnește cu fascinația pentru sexul diferit pe suprafața magică a oglinzii: „O secundă, chiloții iubitei mele, puțin murdari de la gudronul cartonului asfaltat cu care era acoperit cotețul pe care se cocoțase, s-au reflectat în miile alea de cioburi” (pag. 16).

Imaginea este impresionantă, dar suntem nevoiți să ne-o imaginăm singuri, Agopian nu insistă asupra ei. Deși ar fi putut, bineînțeles, și ar fi meritat poate o descriere amplă – în genul descrierii acelei ploi cu tutun din Manualul întâmplărilor. Dar protagonistul acestei povestiri are alte planuri – este determinat să fabrice o oglindă.

„Nu e prea complicat să faci o oglindă și deci destul de neinteresant, dar mi-era dor de Meli și făcând-o m-am gândit că într-o oglindă făcută de mâna mea s-ar putea să se reflecte chipul ei, să-mi zâmbească de acolo și poate, de ce nu?, să scoată limba la mine” (pag. 27).

Finalul – reîntâlnirea celor doi iubiți peste destui ani, poartă amprenta realist-pesimistă a autorului. Dar iepurele despre care vorbeam sare din această imagine fractalică de o simplitate ciudat de subtilă: „Am închis ochii și am văzut ce doream să văd: un puști privind câteva mii de cioburi de oglindă și în cioburile alea, în toate, se reflectau chiloții iubitei mele și sub chiloți, bănuiam asta, era pizda ei”(pag. 28).