The end of the world occured pretty much as we predicted.
(Fallout 2, Black Isle Studios, publicat de Interplay,1998)
Dragii mei,
Sfârșitul a venit exact așa cum ne așteptam. Ne așteptam cu toții, dar nu făceam nimic în această privință, înafară de a ne zâmbi unii altora complice și ironic, cum zâmbesc est-europenii în fața problemelor celorlalți, cum am zâmbit când întreaga Americă s-a ascuns ca șobolanul lui Andrzej Zaniewski în refugii așteptând deznodământul unei crize (ni se părea nouă, puțin cam feminine) a rachetelor. Ba chiar ne permiteam să râdem, în ignoranța noastră barbară și specifică, atunci când auzeam profeții-ciupercă ieșind înaintea ploii post-apocaliptice și citând, cu tonul lor teatral și prea nazalizat, cu pauze lungi de un efect îndoielnic, din textele mayașe.
Cădeam pe burtă de râs auzindu-i rostind cu atâta seriozitate cuvinte precum ecologie, globalizare, criză și mai ales Curtius. Ieșeau pe străzi manifestând cu calmul lor vizionar, ridicând atât de sus pancartele lor ciudate, pânza fâlfâia despotic sub suflul vântului schimbării, și ce contrast nostim între fluieratul lor și numele pe care le fluturau ca pe o singură salvare: Hazard, Thibaudet...
Ce măscărici simpatici, spuneam în sinea noastră.
Alții ziceau că deja s-a întâmplat, că suntem post-umani, citiseră ei într-un ghid descărcat pe un iPhone. Prostii, le scuipam noi în față, nici sabia, nici hârtia și pana nu ne-au făcut mai puțin umani, ba din contră.
Mai erau și aceia care încercau să ne convingă încă de necesitatea incontestabilă a unui punct de reper. Mircea Martin încă mai dezbătea, neauzit de nimeni, mai deprimant ca un bătrân jucând de unul singur șah, dacă și cum există un raport între filosofie și critică.
Dar vălul Poppeei avea să cadă de la sine, dezvelind inumanul, imundul adevăr: nu mai avem nevoie de istorii literare. Zâmbetul ne-a înghețat atunci în colțurile buzelor, un rictus ne-a străbătut lungul nasurilor și am simțit un gol în piept ca după o iubire, durerea ne-a îngenuncheat ca pe Leonard Doroftei în runda trei.
Pentru prima oară se putea avea dreptate rostindu-se acele groaznice cuvinte pe care ne place din când în când să le rostim: nimic nu va mai fi la fel. Dar nimeni nu le spuse, pentru că nimeni nu le-ar fi înregistrat.
Se citea haotic, se traducea tot mai prost, se comiteau plagiate mizere, se reinventa focul spre disperarea pădurilor incendiate tot mai des, tot mai des. În lipsa copacilor, se scria numai în format electronic. Literatura deveni totuna cu spamul și niciun teoretician nu fu chemat să intervină. Nici nu ar fi putut, intervenția lor n-ar fi trecut de filtrele poștelor electronice.
Cu un ultim efort, Marcel Cornis-Pope încercă o istorie europeană. Dar curând descoperiră că nu-și înțeleg citatele, se bănuiră că inventează autori într-o mișeleasscă tentativă de a-și sincroniza romantismul, de-a crea autori naționali, apărători ai cetății. Eugen Negrici strigă că totul e doar o iluzie de stânga, Daniel Cristea Enache se întrebă dacă-i aievea sau aiurea în timp ce-și downloda ghidul postuman de pe torrenți cu Paul Cernat la seeds.
Rezistența era inutilă. Starobinski în zadar își înălța tot mai sus privirea deasupra Elveției, Europei, Eurasiei, Terrei, încercând să cuprindă evenimentele în totalitatea lor execrabilă. Sfârși ajungând în locul de unde niciun critic, înafara lui Călinescu, nu s-a mai întors, și nimeni nu constată data decesului. Doar Mircea Martin suspina: Și totuși... singură... critica...
Teo Bobe dezbătea de zor subiectul pe facebook. Dar ce l-a dezamăgit nu a fost faptul că a obținut din ce în ce mai puține comentarii și niciun like, ci că în dreptul comentariului apărea doar, enigmatic: Teo Bobe says. Nemaiștiind când a făcut comentariul, începu să nu mai știe nici de ce și nu fu mult până când nici nu mai făcu, petrecându-și astfel vacanța de vară.
Noul roman al lui Dan Lungu, În 2012 toate istoriile sunt arse, nu fu citit de nimeni. Doar Cristea Enache îl folosea pe post de mouse pad. Ștefan Agopian se apucă de s.f. Tache de Tachyon fu pe placul tuturor, de exemplu. Dar cine să mai remarce că acțiunea începea în 15 maiu, 2115, și progresa spre prezent? Nici Solomon Marcus.
Această poveste nu s-a sfârșit, căci nemuritoare este. Doar eu mă simt nevoită să mă opresc aici. Aș mai fi continuat, dar s-a făcut 20:12.
Noapte bună, București!
Cu drag,
Istoria literară
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu