(Acest post răspunde precedentului)
Coada improprie
Tema aleasă de dumneavoastră, mă refer aici la descriptiv la Danilo Kis, mi se pare interesantă. Era un subiect care îmi trezise şi mie vagi curiozităţi şi interesuri. Din păcate, şi cu adevărat din păcate, am prins o ură şi mai mare pe structu/post-structu, pentru că-s a dracului de compli şi că până la urmă ajungi să te învârţi în jurul cozii proprii, sau, mai grav, în jurul cozii altora, (coada improprie) sau cel mai grav (şi asta se întâmplă de obicei) ajungi să dai într-un sistem biorbital implicând atât coada ta, cât şi coada altuia/altora. Cumva ca o orbită în formă de mucenic, de opt culcat, desigur aceeaşi formă sau simbol, daca doriţi, şi pentru infi.
Dar ce este acel aproape autobiografic? Este biografic în înţelesul în care Andi află din scrisoarea tatălui său că el, tatăl, vrea, luptă, se zbate în toate părţile să-şi salveze familia, astfel sacrificându-se pe sine. (Tatăl evreu ungur în timpul lui Hitler, într-o zonă dubioasă, de nici Ungaria, nici Croaţia; mama creştină tot de pe acolo, iugoslavă ceva).
Sunt unele lucruri ce nu pot fi arătate
Eu mă gândeam cândva... adica na, sunt unele lucruri (experienţe traumatice, traumatizante, traume) ce nu pot fi arătate (mimesis), ele pot fi (şi trebuie să fie) povestite. Există o necesitate în ele ce atrage cu o inexplicabilă violenţă povestea, naraţiunea, diegesisul.
Witness literature
În tot ce am citit până acum din, să o numim, "witness literature", aşa cum alţii obişnuiesc să o numească, dar aşa cum noi nu prea avem pasiuni pentru subiect (termenul de literatură confesivă e prea vag şi pe lângă subiect, incluzând mai mult decât witness lit, literatura mărturisirii... poate, dar parcă e ceva ce mă opreşte).
Aşadar, din ce citii, nu ai cum să scrii, practic să "deal with" violenţa acelei necesităţi, decât prin diegesis. Nu personajele, nu vorbele lor contează, nu dialogul, (ele se suspendă din oficiu pentru că violenţa ce stă la baza traumei nu alege indivizi, alege orbeşte, suspendă individualităţile, reducându-şi victimele la ceea ce ajunge să nu le mai aparţină, la viaţă, la corpuri vii) nu realitatea, pentru că acea violenţă căreia îi răspunde violenţa diegetică, suspendă şi realitatea. Eşti martor la ceva ce depăşeşte cuvintele, ce depăşeşte însăşi structura realităţii, în afara violenţei nu mai există nimic, cuvintele vin mai apoi, din necesitatea şi violenţa povestirii, ca pentru a repune lucrurile în ordine.
În acel moment ieşi din sfera mărturiei
Aşadar, diegesisul, narativul, spunerea, povestirea, mărturisirea sunt mijloacele prin care violenţa individuală, personală, reală, a realităţii cuvintelor, luptă împotriva violenţei barbare. Un roman "witness lit", hai să-i zicem al literaturii mărturisirii, realist ca... Ultima noapte... ar fi grotesc. Violenţa ireală nu poate fi "arătată" pentru ca nu e o arătare.
În acel moment ieşi din sfera mărturiei, nu mai ai cum să fii witness, ci autor al unui roman de război, de lagăr, istoric etc.
Andi, al lui Danilo Kis, e şi nu e un martor. Nu înţelege nimic, nu ştie decât după ce citeşte scrisoarea de la taică-su ce s-a întâmplat de fapt.
El e un martor al unor timpuri pe care nu le poate înţelege.
Emilian,
RăspundețiȘtergereDacă îți răspund, o fac mai mult în urma discuției telefonice decât răspunsului pe care mi l-ai scris. Pentru că, de fapt, în urma dialogului pe care l-am purtat atunci am simțit că ajungem la un numitor comun, în timp ce, din ce-mi scrii, nu reiese decât un profund dispreț pentru metoda și, implicit, analiza mea, analiză pe care-am propus-o și care poate nu este chiar demnă de ironiile pe care i le-ai rezervat. Îmi pare rău că nu trăim cu câțiva zeci de ani în trecut, și că această corespondență nu se poartă prin jurnalele vremii, în urma unor lungi și violente discuții cu redactori, editori, șefi & co. Dacă așa ar fi stat lucrurile, ți-aș fi răspuns de pe poziții mult mai clare și înverșunat, cu afirmații subtil exagerate și teatral.
Dar, știind că, de fapt, dialogul ne privește pe noi și numai pe noi, în ciuda mediului în care se desfășoară, lucrurile sunt mai simple și, mi-e mie teamă, cad chiar în ridicol. Cu toate acestea, vorbim despre 3 lucruri care ne interesează, se pare, foarte mult, despre 3 lucruri care ne-au plăcut, sau ne-au influențat, până la urmă, de-a lungul facultății (și, mai puțin pe mine, masterului). Adică despre 2 lucruri de care m-am atașat eu (structuralismul și descrierea) și lucrul de care, aș spune, nu poți trece din motive pe care nu le pot ști, le pot doar intui și acest lucru nu-l voi face: autobiografia, jurnalul, confesiunea (memoria, trecutul).
În primul rând vreau să remarc că învârtitul în jurul cozii poate fi o metodă în sine, ba chiar o metodă de cunoaștere (vezi fenomenologia). Dacă învârtitul la care mă dedau este atât de complicat pe cât îl descrii, atunci, poate, e cu atât mai valid. Deci structuralismul intră în jocurile meschine ale cercului vicios restrângându-l până la ceea ce chiar tu ai numit punct vicios. Dar dacă, într-adevăr, vedem mesajul în cod și extindem deci codul asupra mesajului, îl facem cod, nu înseamnă că distrugem, astfel, mesajul, ci doar că îl punem pe aceeași treaptă valorică cu codul. Paralela pe care o facem nu vine neapărat dinspre cod în mesaj, ci poate chiar invers.
De altfel, în momentul în care explic rolul descrierii, și tonul pe care se descrie, și ceea ce se descrie, și apoi aduc în discuție figura tatălui, fac exact același lucru pe care-l faci și tu atunci când explici, de la bun început, rolul tatălui, și prin aceasta justifici tonul descrierii și descrierea în sine. Pornim din capete opuse pentru a junge spre același centru, mai degrabă decât să ne excludem, suntem complementari. Doar că, în mediul academic de care tu ești mai apropiat, traseul tău este întotdeauna privit cu multă compasiune, în timp ce al meu nu mulțumește pe nimeni.
Poate și pentru că nu știu să mă exprim.
Dar dacă e să ducem această discuție mai departe, înseamnă să vorbim despre descriere, și nu despre descriere la Danilo Kis. Spuneam amândoi că literatura își pierde, încă de la inventarea cinematografului, caracteristicile. De aceea acordăm o importanță mai mare descrierii decât acțiunii, și funcției descrierii în narațiune. Nu este spațiul descrierii ultima frontieră?
Să ne mai gândim puțin la aceasta. Și să ne întrebăm dacă cele mai sus spuse sunt adevărate atunci când considerăm obiectul descris sau modul în care se descrie.