Nu vă supărați, acesta e cyber-punk?

Adrenergic!

De Sebastian A. Corn

Ed. Millennium Press

Satu Mare, 2009

Redactor: Michael Haulică

Tehnoredactor: Ona Frantz

Ilustrația copertei: Vlad Mihai Botta

Ediția a II-a, revizuită

111 pagini

„Intră în ecluză, îi activă membranele amniotice, iar mucoasa care-o tapisa își începu procesul de digestie. Priscilla dormea deja. Cele cincisprezece minute de cuvă necesare unui salt adrenergic. Cincisprezece minute în care, treptat, Tamerlan Banks, împreună cu turboskellii pe care îi conținea, se va mixa cu toate moleculele ei. Inclusiv cu circuitele ei neuronale pe care le va invada”. (Pag. 54)

Cum am ajuns în posesia obiectului

„Nu vă supărați”, spuse băiatul cel înalt și uscățiv, îndreptând un deget noduros și lung spre o carte de pe tarabă, „Aceasta este cyber-punk?”. Femeia din spatele mesei dădu din cap. „Da? Atunci o iau”.  Așa am ajuns în posesia Adrenergic!-ului lui Sebastian A. Corn, convins de la bun început de supremația acestui gen preponderent distopic. Cum oricum voiam să mai citesc un s.f.-ist român de ceva timp, am împușcat mai mulți iepuri de-odată, performanță vânătorească de-a dreptul odobesciană. Așteptările erau mari – cyber-punkul fiind, din fire, foarte imaginativ și generos în crearea de atmosferă.

Am remarcat de la bun început că nu se cunoaște, nicăieri, faptul că nuvela ar fi scrisă de un român (ceea ce nu e neapărat bine). Prin acest aspect mi-a amintit de Tudor Negoiță (și excepționalul Există și femei care mint?, adică un De duzină al nostru).

Lectura s-a dovedit scurtă și destul de lipsită de farmec, în mare parte din cauză că ideile (în 1994, anul primei publicări, destul de originale) au mai fost folosite în cinematografia s.f. în filme ca Matrix și Inception. Nu numai că au fost folosite, dar au fost, din păcate, folosite mai bine, așa că argumentului originalității i se opune, în acest caz, cel al reușitei finale.

The plot

Povestea nuvelei ar fi ușor de regizat, în cazul în care ar avea cineva inspirația de a adapta textul într-un scenariu: Tamerlan Banks, directorul onorific al uneia dintre cele mai mari organizații din lume (lumea anului 2200 și ceva), se aliază cu dubioșii turboskelli (ființe nano-organice?) împotriva lui Hugh Secada, director executiv în aceeași organizație și soțul femeii pe care Banks încă o mai iubește – Priscilla.  Miza disputei dintre cei doi bărbați? Înafara orgoliului masculin, dorinței de câștig, Priscillei, controlului asupra unei realități virtuale, înafara acestora, miza este, cum se obișnuiește în majoritatea romanelor s.f., chiar Pământul și, implicit, viața pământenilor.

Major issues

Marele dezavantaj al nuvelei este introducerea greoaie în lumea plăsmuită de autor și lipsa detaliilor care fac deliciul textelor cyber-punk. Explicațiile necesare cititorului pentru a înțelege logica acțiunilor din text sunt inserate înaintea fiecărei acțiuni importante, astfel că explicarea unor elemente ce țin de lumea lui Sebastian A. Corn explică în același timp și acțiunea (logica din spatele acțiunilor întreprinse de personaje), ceea ce reduce efortul de lectură și scade farmecul textului. În ritmul în care autorul își introduce cititorii în dedesubturile lumii sale, până când aceștia se acomodează cu elementele s.f. (cum ar fi turboskellii, saltul adrenergic, nVOX-ul, spațioforii, reticulosistemul etc. – a căror definiție nu este de fapt oferită concret, ci poate fi doar parțial recuperată din text), nuvela s-a și sfârșit. În filmele pe care le-am citat mai sus, legile lumilor virtuale erau explicate din timp, tocmai pentru a se putea după aceea trece la acțiunea în sine, fără să mai fie nevoie de explicații la fiecare pas. Faptul că acest lucru nu se întâmplă în cazul de față mă face (pe mine, cititorul) să cred că nici autorul nu știe de la început regulile de funcționare a turboskellilor, spațioforilor, saltului adrenergic etc., și că le inventează pe parcurs, în funcție de peripețiile prin care trece protagonistul, ca să reușească, într-un final, s-o scoată la capăt (când se stinge lumina). Cu alte cuvinte, nuvela este suspectibilă de un perpetuu deus ex machina.

Pe de altă parte, lumile virtuale în care se petrece acțiunea, deși atât de palpitante ca idee, sunt mai degrabă schițate decât descrise. Lumile sunt învelite unele în altele ca o ceapă, materialele de construcție sunt biologice, protagonistul poartă o eșarfă vie la gât, spațioforii plutesc în lichidul din cuvele lor. Cam atât. Acest reproș însă nu este îndreptat atât asupra nuvelei cât asupra genului s.f. în sine, al cărui punct forte, se știe, nu este descrierea (cu câteva excepții, bineînțeles, mă gândesc mai ales la Serge Brusollo și ai lui Mâncători de ziduri, în care lumea unde se petrece acțiunea este atât de bine descrisă).

Minor issues

Problemele pe care le-am atins mai sus trec, însă, neobservate cititorului avid de s.f., care primește, prin această nuvelă, destulă acțiune și creativitate cât să-i domolească foamea de necunoscut o perioadă. Conflictul dintre cei doi directori ai companiei este bine orchestrat și dinamizează textul, care, de la jumătate încolo, se citește dintr-o răsuflare. Spațioforii activează imediat memoria cititorului de s.f., care îi va scoate în față pe simpaticii Bene Tleilax, iar spațiile fractalice vor fi cireașa de pe torturi.

Adevăratul dezavantaj – cartea nu se mai poate, în niciun caz, citi în anul 2011 așa cum se putea în 1994. Dar acesta este marele dezavantaj al genului științifico-fantastic (și al tehnologiei): că e vulnerabil tocmai la... viitor.