Rashomon post-colonial

Mia Couto, Veranda cu frangipani

Editura ART, 2008, colecția desenul din covor

Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Redactor: Raluca Dincă

Tehnoredactor: Andrea Niculae

Design copertă: HighContrast.ro

Foto copertă: Gabriel Ghercă

DTP copertă: Alina Adăscăliței

164 pagini

„- Trebuie păstrat trecutul. Dacă nu, țara își pierde temeliile.

- Bine, Marta, așa o fi. Eu nu vreau decât să aflu cine l-a omorât pe Vasto Excelencio. Atât.” (pag. 112)

„- Tu, Naozinha, care ești puțin vrăjitoare, i-ai putea oferi un wamulambo bătrânului Xidimingo.” (pag. 99)

Veranda cu frangipani se dădea, la Bookfest, gratis, cu condiția să mai fi cumpărat o carte de la Editura ART. Așa că nu am avut cine știe ce pretenții de la acest roman – genul de carte pe care o poți citi în RATB.

Unul dintre cei mai faimoși autori mozambicani (singurul), Mia Couto a experimentat o formulă a realismului magic pur, dintr-acela care iese la suprafață numai în prezența unui colonialist insensibil la tradiția și cultura țării pe care o exploatează. Ceea ce duce la îmbinarea fabulosului (specific local) cu realismul (specific colonialistului civilizat) într-un melanj post-colonial. Acum, că portughezii ar fi exploatat sau nu statele din Africa, nu știu. Dacă trebuiau sau nu alungați e o poveste pe care nu o pot desluși de aici. Pot doar să spun că atât Timorul de Est, cât și Angola și Mozambic au trecut prin multe nenorociri în perioada decolonizării. Timorul a fost ocupat de Indonezia (peste o sută de mii de oameni au murit până în 1999), Angola a pierdut mult mai mulți oameni în războaiele civile în care și-au băgat nasul puterile vremii (asta se întâmpla prin 1974, deci e vorba de Uniunea Sovietică, Cuba, Africa de Sud și America), iar Mozambicul a ajuns una dintre cele mai sărace țări din lume.

Mă rog. E inevitabil să vorbești despre astfel de lucruri când autorul nu numai că e mozambican, dar mai și insistă asupra acestui aspect. Ceea ce ne face, evident, să ne îndepărtăm de cartea în sine.

Cartea în sine este un fals roman polițist. Acțiunea se petrece într-un azil de bătrâni din Mozambic. Cum directorul acestui azil este omorât, inspectorul de poliție Izidine Naita este chemat să elucideze cazul. Acest Izidine Naita apare la țanc pentru Ermelindo Mucanga, un muncitor care abia aștepta să intre în cineva pentru a muri a doua oară, de data asta așa cum se moare, cu ceremonialul de rigoare. Așa că Ermelindo, știind că Izidine avea să moară în curând, îl posedă discret până la sfârșitul romanului. Izidine, nepăsător acestora, își vede mai departe de ancheta lui. Fiind portughez, nu e deloc bine primit de localnici, care îi pun mereu bețe în roate prin mărturiile lor mincinoase.

Urmează poveștile martorilor. Fiecare vine cu propria versiune, fiecare susține că el l-a omorât pe director, fiecare având motivele sale. Dacă mai era chemată și victima să-și spună povestea și mințea, era fix Rashomon.

Dar aceste mărturii care se transformă în povești diferite converg totuși spre moartea directorului, la suprafață, spre moartea țării, în subtext. Ceea ce dă o construcție simpatică romanului, mai ales prin oralitatea localnicilor și fabulosul întâmplărilor.

Mia Couto e cunoscut pentru inovarea limbii portugheze prin influențe mozambicane la nivelul vocabularului și al sintaxei. Din păcate nu putem urmări acest aspect. Așa că nu rămâne decât povestea în sine, plină de metafore și simboluri integrate unui folclor pe jumătate preluat, pe jumătate inventat de autor.

Frangipanul, trebuie s-o spun, este un simbol pe care noi, românii, îl înțelegem foarte bine. E salcâmul lor.