6 ian. 2014

The anti-social contract

Oglinda nu e niciodată de-ajuns, nu înțeleg cum pot fetele să petreacă atâta timp studiindu-se acolo fără să simtă că o iau razna, că le lipsește o unealtă pe care orice civilizație care se respectă ar fi inventat-o în urmă cu câteva mii de ani, o suprafață de unde să te poți privi prin pielea altcuiva, unui necunoscut la gândurile căruia să ai totuși acces.
Nu numai că nu a inventat nimeni așa ceva, nici nu s-a simțit vreodată nevoia unei astfel de unelte, măcar pentru simplul scop de a te machia. Să poți să te vezi prin ochii celui pe care știi că vrei să-l impresionezi, să-i observi reacțiile la fiecare nuanță, dungă și contur – cât de mult ar ușura asta lucrurile.
Nu cunosc niciun super-erou care să aibă puterea specială de a se dedubla într-un necunoscut prin care să se privească, dar ăsta e singurul lucru pe care mi l-aș dori, de care uneori pot să mă apropii ciudat de mult. Când ieșim în Londophone și bem destul cât să dăm la o parte pojghița contractului anti-social. Ne așezăm la masă cu necunoscuți ca și cum am fi cu toții angajații barului, singura noastră rațiune de-a fi fiind noi în relație cu noi. Ne angăjăm în cele mai stupide sau mai puțin stupide conversații și atunci, după câteva minute sau ore, am impresia că știu exact cum și ce fac greșit numai din reacțiile pe care le stârnim.
Dincolo de replicile presetate, bun-simț și conduită, în hiperspațiul în care plonjăm după câteva beri găsim imaginea noastră reflectată în imaginea celuilalt, în dezgustul pe care-l provocăm sau semnele de întrebare pe care le ridicăm, mirările de jucărie sau cele serioase, toate alcătuind un autoportret robot ca suprafața unei oglinzi cuantice. Poate nu chiar atunci, dar a doua zi după-amiază, la prima țigară a zilei, când treci în revistă cele mai palpitante momente ale serii, atunci îți dai seama cum și cine ești pentru alții, iar lucrurile pe care le afli îți îndulcesc sau, din contră, dau un gust amărui cafelei.
Unealta improvizată de noi nu e, desigur, perfectă, din moment ce necunoscuții cu care intrăm în contract au alte preocupări. Întrebarea la care vreau să răspund e până la urmă simplă: dacă m-aș întâlni cu mine în Londophone m-aș împrieteni? Sau m-aș părea prea superficial și anost, slăbănogul ăla beat și plictisitor pe care nici dacă n-aș mai înjura încontinuu nu m-aș plăcea?   
N-am înțeles niciodată cine este acel „celălalt” pe care-l citesc în eseurile literare, pentru mine toți ceilalți sunt o singură identitate, o suprafață întinsă, compactă, deși inegală, cu mici protuberanțe distincte. Masa asta compactă are suprafața mată, numai bună pentru a te privi în ea. Dar acolo nu poți să vezi decât o reflecție fadă, în ceață, mereu nemulțumitoare, de aici și continua nevoie de reafirmare pe care o cauți în celălalt, pentru că oricât de clară ar fi imaginea într-o anumită porțiune a masei compacte, între două protuberanțe anume, ea devine din ce în ce mai neclară cu cât te îndepărtezi. Scriu bine sau am scris doar la un moment dat ceva bun?
De asta plec de la premiza că toți oamenii sunt la fel și n-am nicio reticență față de nimeni. Odată ce am spus cuiva ceva, acel ceva aparține domeniului public.
Masa asta compactă e, în sine, frumoasă, ceea ce înseamnă că toate elementele care o alcătuiesc au ceva frumos în ele. De asta e atât de ciudat când vezi că un necunoscut, cu care ai împărtășit câteva discuții interesante în Londophone, se dovedește a fi cu totul altfel, printr-un simplu gest sau remarcă de care te-ai fi putut lipsi. Sau prieteni mai vechi despre care afli ceva care-i pune într-o cu totul altă lumină, atât de urâtă încât nu-ți mai vine să te uiți la ei.
Și atunci te întrebi dacă nu au cu toții un secret, ceva pe care dacă l-ai afla n-ai mai vrea să ai de-a face cu ei? Și, implicit, dacă și tu ai la fel. Reversul medaliei e că de multe ori afli sau vezi lucruri bune la oameni pe care-i desconsiderai.  Ce frumoasă ar fi filosofia dacă ar pune întrebările care ne interesează. Descartes – „Discurs asupra lui Adrian Haidu”, David Hume – „Tratat asupra naturii lui Haidu”, Nietzsche – „Haidu vesel”.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu