Prieteni&Co.

Aș vrea să plătesc un străin care să mă viziteze o dată la câteva zile, să intre pe ușă ca un prieten bun și să mă întrebe, cu o oarecare indiferență, ce mai fac, cum mă mai simt, ce planuri mai am. Să nu stea mai mult de o oră, destul cât să putem vorbi și să mai comentăm o știre, să mai bârfim pe cineva, să facem o cafea. Să nu fim niciodată cu adevărat prieteni, dar preț de o oră, după plată, să ne comportăm ca și cum am fi, mai ales că pe el mi-l imaginez ca pe un profesionist, care știe exact când și ce să întrebe, când și ce să răspundă, când să tacă, pe ce ton să spună lucrurile patetice ca să nu sune ca într-un serial HBO România. Îmi imaginez că l-aș angaja de la o firmă specializată pe servicii dintr-astea, Prieteni&Co, singura companie care oferă compania perfectă.

The anti-social contract

Oglinda nu e niciodată de-ajuns, nu înțeleg cum pot fetele să petreacă atâta timp studiindu-se acolo fără să simtă că o iau razna, că le lipsește o unealtă pe care orice civilizație care se respectă ar fi inventat-o în urmă cu câteva mii de ani, o suprafață de unde să te poți privi prin pielea altcuiva, unui necunoscut la gândurile căruia să ai totuși acces.

Nu numai că nu a inventat nimeni așa ceva, nici nu s-a simțit vreodată nevoia unei astfel de unelte, măcar pentru simplul scop de a te machia. Să poți să te vezi prin ochii celui pe care știi că vrei să-l impresionezi, să-i observi reacțiile la fiecare nuanță, dungă și contur – cât de mult ar ușura asta lucrurile.