În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte
pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa
că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine
mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta
mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’
să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre
deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun
învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă
ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui,
îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.
