Arta de a scrie un eseu prost

Indiferent despre ce domeniu e vorba, eseul începe cu o temă generală și un deadline. Când afli termenul de predare ai, probabil inconștient, sentimentul că eseul este de fapt gata, l-ai și scris în mintea ta și gravitează pe-acolo pe undeva, prin cotloanele întunecate ale creierului, într-o formă pe jumătate creată prin chiar faptul că e increată. Sigur, despre X pot să scriu câteva pagini, mai ales dacă citesc Y și Z, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva zile din momentul în care mă apuc serios de treabă. Pornești de la două premise, ambele pline de speranță: ai o abiltate de care nu ești pe deplin conștientă, prin care se face că eseul este ca și scris, deși nu te-ai apucat nici măcar să citești pentru el. Doi, ești convinsă că poți să te apuci serios de lucru. Sigur, poate nu chiar azi, este totuși devreme, dar de mâine începi să frunzărești niște chestii, pui pe foaie idei vagi, la care te mai gândești în zilele următoare. Când o să te apuci de scris ca lumea va fi ca și când ai transcrie de fapt eseul, care a stat tot timpul ascuns într-un colț nebănuit al minții tale. Să-i mulțumim celor care ne-au împins în tot timpul ăsta de la spate, că fără ei n-am fi avut impulsul de-a scoate afară tot ce era acolo. 

De când auzi subiectul pe care va trebui să-ți construiești eseul, îți vine o idee. Că nu e o idee ca oricare alta ți se pare evident, mai ales că vorbești cu alții despre ea și nu numai că li se pare și lor bună, dar descoperi în toate dialogurile noi idei ajutătoare, se conturează deja traseul către orizonturi pe care nu le bănuisei la început. Simplul fapt că vorbești despre ideea ta ți se pare de fapt o chestie care ține de munca pe care o vei depune când te vei apuca de scris, poți deja să te consolezi cu faptul că, deși au trecut zile bune de când ai aflat deadlineul - și deci de când a început numărătoarea inversă, poți să auzi ceasul ticăind draconic de fiecare dată când pui capul pe pernă – uite, nu e adevărat că n-ai făcut nimic. Din contră, prin dialog ai construit deja ideea în proporție de... peste 50%. Emilian îmi spunea odată că i-ar plăcea să nu trebuiască neapărat să scriem eseuri, ci să venim doar cu ideea, pe care s-o prezentăm și atât, fără citate, fără toată munca aia surdă din spatele ideii, care de fapt nu face altceva decât să se opună ideii noastre, astfel că munca devine de fapt o luptă împotriva tuturor celorlalte idei care-au fost înrădăcinate în lumea eseurilor prin multă, multă muncă, de care o să ai și tu parte. Nu e cale de ocolire, odată ce s-a stabilit că ideile trebuie susținute prin muncă, sistemul s-a așternut așa pentru totdeauna. Nu există scurtcircuit. 

Ba da, evident că există, dar nu e pentru tine, e fie pentru cei care n-au idei destul de interesante pentru a face să se merite munca, fie pentru cei care pur și simplu nu știu cum să-și susțină ideea, chiar dacă ar munci la asta săptămâni întregi, din primul moment în care au aflat deadlineul, să zicem. Scurtcircuitul îl știm cu toții, unii îl acceptăm ca pe o soluție de rezervă, sau o cale demnă de a ieși din impas, pe care poți s-o alegi fie de la bun început, „eu n-o să am destul timp ca să scriu eseul”, fie la final, când te trezești în noaptea deadlineului fără nimic, nimic. Și-atunci bagi ca nebunul, compilezi din toate sursele care-ți ies în cale, fără absolut nicio noimă decât cea a cuvintelor cheie. Am de scris despre arta modernă? Orice articol sau carte care face o referire la ea poate și va fi citată în eseul meu; voi broda pe marginea subiectului până când o să umplu și ultima pagină necesară, până a doua zi dimineață, când îl voi printa la rezepeală și-l voi înmâna cui o fi. Ideea inițială, cusută printre citate, e vizibilă de la o poștă: am repetat-o de fiecare dată când nu știam cum să leg un citat de următorul, ca și cum aș striga de acolo, din pagină: uite, asta e ideea mea, asta voiam să spun în eseul ăsta!

Dar tocmai pentru că ai o idee bună nu alegi calea ușoară, nu, eseul tău va fi ca la carte. Așa că te-apuci să citești. Pentru un moment chiar ai impresia că, uite, te-ai apucat serios de treabă, chiar n-o să mai ai nevoie de niciun fel de scuze când o să te întâlnești cu alții, n-o să mai trebuiască să le zici că nu, încă n-ai avut timp să scrii nimic, pentru că, vezi, a intervenit nu știu ce. Nu intervine nimic, ești tu și sursele primare, tu și sursele secundare. Crezi că se poate. Vezi că se poate. Te-ntrebi că oare de ce nu te-ai apucat mai devreme, acum ai fi fost aproape gata. Cafea, țigări, o muzică în surdină, subliniezi, interpretezi, aranjezi citatele în funcție de relevanță și subiect, asta se potrivește acolo, asta dincolo, totul începe să facă mult mai mult sens. Te simți stăpână pe ideile și retorica ta, ce bine o să iasă, în câteva zile e gata. Poate că de fapt chiar sunt deșteaptă.

A doua zi se mai duce din entuziasmul de început, revii peste considerațiile din ziua precedentă și abia acum observi un ceva care scârțâie. Nu e nimic grav, nu-i cazul să-ți faci griji, nimic ce nu poate fi rezolvat și ajustat chiar din mers, doar că unul dintre argumentele de ieri nu mai pare la fel de valid, îl vezi în colțul monitorului, blurat, și parcă totuși nici nu e nimic, ca atunci când îți intră o insectă în ochi și încă mai ai senzația că e acolo, dar încerci să te asiguri, cu vocea rațiunii, că nu mă, stai liniștită, a ieșit singură, totul e bine. Sigur că poți s-o rezolvi din condei, s-o aduci pe calea cea bună, doar că mai trebuie să citești câte ceva, să fii sigură că faci bine ce faci. Din ceva ajungi, normal, la altceva, și după un zig-zag fulgerător prin câteva articole de specialitate se conturează deja, în costumul ei sobru și scump, eroarea. Nu, argumentul pur și simplu nu se poate susține. Și n-ar fi atât de grav, dar după un double-check rapid prin toate schițele și notițele pe care le ai până acum, s-ar putea să aibă anumite implicații nedorite. De fapt, îți cam fute ideea inițială, despre care credeai că vai, ce bună e, și-acum e șubredă și vai de mama ei. 

Te lupți, citești, procrastinezi, remodelezi ideea, nu se poate să cadă tot eșafodajul de la un argument, ideea poate fi revalorificată altfel, o abordare nouă asupra problemei o să facă minuni. Sigur, asta a doua zi, acum ești prea obosită și oricum nu mai ești bună de nimic. A doua zi se schimbă într-adevăr lucrurile și da, ți-e clar acum că o poți scoate la capăt. Uite, ai dat chiar de un articol care o să te ajute mult, cineva care vorbește chiar despre subiectul tău și o face foarte bine. Prea bine. De fapt, într-un singur paragraf expune, clar și concis, chiar ideea pe care o aveai la început dar pe care n-ai putut s-o articulezi, și rămâi mască, nu se poate așa ceva. După câteva minute îți revii și încerci să evaluezi, la rece, pagubele. Sigur, ideea ta nu e originală, dar asta nu înseamnă că nu merită explorată mai mult, autorul ăsta a zis-o doar așa, tangențial, despre cu totul altceva vorbește în articol. Dar acum, că o vezi acolo, perfectă în numai câteva rânduri, rămâi ușor halucinată, ți se pare că spațiul dintre cuvintele alea îți invadează monitorul, îți atacă privirea, literele dansează în fața ta ca să-ți facă în ciudă că nu-s ale tale. Trebuie să regândești eseul și mâine să-l predai. 

Nu mai ai mult de scris, dar trebuie să întorci cumva lucrurile în favoarea ta. Sigur, ideea e cum e, analiza mea totuși e bună, și poate că pot să ajung cumva la o concluzie decentă, chiar dacă nu aia pe care mi-o doream. Și-atunci îți dai seama că de fapt trei pagini sunt a dracului de mult, nu poți să le scrii într-o noapte, te doare capul și pur și simplu ideile refuză să se mai formeze, să se lege, cauți prin sursele secundare dar nu cauți informație, ci inspirație, ceva care să se preteze la fel pe subiectul tău, ceva care să implice cât mai puțin efort intelectual posibil, ceva cu care să termini, dracului, odată. Cu toată porcărioara asta. Și-atunci apare, se ivește așa de după cine știe care cortină ascunsă, soluția – care era de fapt mereu acolo: nimănui nu-i pasă.

Nimănui nu-i pasă cu adevărat. E doar un eseu, care trebuie făcut și atât. N-o să schimbe nimic, lucrurile o să continue ca mai înainte, n-o să te privească nimeni cu dispreț, nimeni nu se așteaptă la nimic senzațional. Ba chiar o să le placă, o să-ți spună că da, ideea (iar ideea aia, de ce n-am rămas la stadiul de idee? cui îi trebuie de fapt ideea asta dezvoltată? există un monstru academic undeva în beciurile universității pe care dacă nu-l hrănim cu idei îngrășate o să iasă de-acolo și-o să facă prăpăd, o să ne soarbă creierele direct cu paiul și-o să râgâie zgomotos savurându-și cocktailul monoton), ideea ar putea fi dezvoltată, e bună, și chiar o să-ți propună chestii și multe, multe sugestii. Undeva, pe parcursul acestui lung traseu de rac, s-a pierdut și ideea, și speranța ideii, așa că-ți zici, ca de obicei, ca atunci când te trezești prea mahmură, că data viitoare n-o să mai faci așa, o să te-apuci la timp și-o să muncești de la bun început serios. Serios!