Artă modernă

„Încă o dată!” se răsti Cristina la Andrei, care își ridică ochii din telefon ca să-i arunce o privire plină de reproș. „Mai recapitulăm o dată și după aia gata!” Realizând că altfel n-avea s-o scoată la capăt, Andrei îi făcu pe plac: „Da mă, intrăm în muzeu, îmi indici opera de artă” – spuse asta cu un dezgust evident – „aștept să creezi diversiunea și o bag în rucsac”.

Intrară în muzeu și Cristina îi indică un perete imens, pe care erau expuse tot soiul de picturi și instalații moderne. „Aia e, chestia aia roșie de după sticlă”, îi șopti și așteptă nerăbdătoare să dea semne că ar înțelege ceva: „Aha, și chestia aia valorează milioane? Pare mai degrabă un...” Cristina îl întrerupse: „Du-te la locul tău și așteaptă diversiunea!”

„Nu mai bine luăm tabloul ăla?”, spuse Andrei, „Pare mai... artistic”. Cristina spuse, „Nu e mai artistic, e mai realistic”, apoi, văzându-l pe Andrei nedumerit, ca un pește pe uscat în muzeul ăla, i se făcu milă și aproape că-l dojeni: „Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, instalația aia valorează de zece ori mai mult”. Andrei chiar păru să evalueze situația, poate că în sfârșit Cristina reușise să-i bage puțin mințile în cap. „Oare cum s-a ajuns la concluzia asta?”, „Ce concluzie?” „Cu vrabia și cioara”. Cristina își dădu ochii peste cap: „Nu e concluzie, e o metaforă”. „Da, știu, dar totuși, cum s-a ajuns la ea? Se plimba cineva cu o vrabie în mână? Și a văzut o cioară pe gard? De ce s-ar gândi cineva să dea o vrabie pe o cioară? De ce n-a păstrat vrabia și a luat și cioara?”. „Andrei, du-te la locul tău și așteaptă diversiunea!” „De ce-ai avea o vrabie în mână în primul rând?”

Se postă bombănind în dreptul instalației, cercetând-o cu uimire tocmai pentru că părea un obiect atât de banal. Cristina se sprijini de geamul care acoperea un tablou și acesta se sparse, gardienii veniră imediat, lumea se strânse buluc în jurul ei, ea își ceru scuze și începu să vorbească întruna, iar Andrei se chinui să dezlipească instalația din perete și s-o bage în rucsac.

Peste câteva ore se întâlniră în navă și se îndreptară spre Emilian. Căpitanul îi primi cu brațele deschise: „Ați reușit? Cumpărătorul e chiar în camera cealaltă, cu banii pregătiți.” „Da, ia”, spuse Andrei și-i întinse rucascul. „Perfect”, răspunse Emilian și-l desfăcu, „Nu-mi vine să cred că am pus mâna pe...” Făcu o pauză în timp ce scoase piesa din rucsac și se uită lung la ea, „Un stingător de incendiu?” Cristina răbufni: „Ce-ai făcut mă?! Ce-ai luat acolo?” „Piesa...” „Nu-i asta piesa! Ți-am arătat exact care era piesa!” „Dar... zău dacă nu chestia aialaltă n-avea nicio noimă și era și mai mică, am crezut că la asta te refereai... nu tu ziceai că și o conservă poate să fie...”

Se întrerupseră deoarece cumpărătorul își făcu apariția în cameră. „Ei, cum e? Pot să văd opera?” Nu mai așteptă niciun răspuns și luă stingătorul în mâini, întorcându-l pe toate părțile: „Hmmm, incredibil! Și e genuin! Se văd toate caracteristicile unui Duchamp veritabil!” Îi străluciră ochii: „Emiliane, venisem hotărât să nu cheltuiesc mai mult de două milioane, dar pentru piesa asta sunt dispus să dau trei!”

După ce tranzacția fu încheiată, Emilian se duse la Andrei și-i spuse: „Noroc că ești prost!” „Ce?” „N-am furat nimic și am vândut un stingător de incendiu cu trei milioane!” „Ah, da, scuze pentru aia”. „Chiar mă gândeam să schimb stingătorul pe alte două instalații pe care le avea ăsta la el, și el voia să le schimbe, dar aveam nevoie de bani...” „E mai bine așa”, spuse Andrei, „Nu da banii lichizi din mână pe creditul ipotecar de la bancă”. „Ce?” „Ah, nimic, o metaforă”.