=delimitări conceptuale=
Pe de o parte potențialul, în alt registru centrul, două puncte esențiale, iar
pe de cealaltă parte potențialul risipit și marginea. Aceste puncte ni le
imaginăm pulsând, cu distanțele variind întruna. Când distanța dintre potențial
și potențialul risipit este îndeajuns de mare, concomitent cu distanța de la
centru la margine, putem vorbi despre ratare.
Ratarea este deci o amplă mișcare de risipire a potențialului într-o
direcție opusă față de centru. Cu cât potențialul este mai ridicat iar centrul
mai aproape, cu atât poate mișcarea să rezulte într-o ratare mai mare. Într-o oarecare
măsură ne încadrăm deci cu toții în această categorie, dar puțini excelează pentru
că ratarea implică întotdeauna opțiunea succesului, existent sub forma unei
absențe care ne bântuie permanent.
Dar pentru a fi completă, ratarea trebuie, ca în povești, să fie sfârșitul,
un sfârșit până la adânci bătrâneți. Nu este posibilă doar ca tranziție, pentru
că atunci, privind retrospectiv, ea încetează să mai fie ratare, încărcându-se
cu valori care sunt de fapt cu atât mai pozitive cu cât au fost mai negative la
început. Bukowski nu s-a încadrat niciodată în această tipologie. Există totuși
o tranziție a ratării care ne atinge pe toți, iar atunci când atingerea se
prelungește destul de mult, devine ceva de care nu te mai poți scutura nici
prin atingerea succesului. Succesul lui Bukowski este succesul ratării.
Despre anumiți fotbaliști se spune că sunt mari ratangii, dar asta nu este
posibil decât în logica fotbalului. În realitate nu există ratangii, ci ratați,
pentru că în viață nu te poți rata decât o singură dată. Acest eveniment unic
nu se poate repeta decât în măsura în care, repetându-se, nu își modifică în
niciun fel structura și înțelesul. Nu te poți rata din ce în ce mai puțin; de
la un punct încolo te poți rata numai din ce în ce mai mult.
Un fundaș se poate trezi, în acele rare ocazii, singur cu poarta goală, iar
șutul lui poate trece mult peste bară. Dar el rămâne în continuare un fundaș (și
deci un fotbalist) bun, chiar dacă această experiență se repetă la nesfârșit,
spre exasperarea tuturor. Dar când fundașul ratează intervenția prin alunecare,
abia atunci se ratează. Nu te poți rata decât la ceea ce te pricepi cel mai
bine, la lucrul pe care ai fost menit să-l faci, cu condiția ca această menire
să nu fie tocmai ratarea – caz în care ne-am reîntoarce la Bukowski.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu