M-a luat prin surprindere un tip din Londophone când mi-a
spus că primul lucru pe care îl observă la oameni e sintaxa, deși tot sintaxa o
apreciez și eu cel mai mult, dar numai în timpul lecturii, de asta și sunt
nebun după Agopian și Faulkner. Chiar nu-mi trecuse prin cap că ai putea să „vezi”,
să fii sensibil la sintaxa cuiva în timp ce vorbește.
Tipul mi-a mai dat
vreo două explicații și o sumară descriere, la care nu am fost foarte atent pentru
că încercam la rândul meu să îi deslușesc sintaxa. Nu reușeam, era mereu ceva
care îmi scăpa, în mare pentru că nu știam exact cum ar trebui să-mi imaginez
sintaxa, e ca și cum ai încerca să traduci în timp real dintr-o limbă pe care
de fapt n-o stăpânești, chiar când crezi că ai prins ideea apar noi elemente care
complică structura și se dărâmă tot eșafodajul.
Mi s-a părut un
lucru frumos, așa că l-am uitat imediat. Abia peste câteva luni, adică ieri
seară, mi-am adus aminte de chestia asta cu sintaxa, când tot așa eram cu
Cristina în Londophone și vorbeam cu niște persoane. Era unul puțin amețit care
vorbea întruna, nu știu cum s-a adus discuția despre Die Antwoord și ăsta a
sărit imediat că ce mult îi place lui formația. Accidental, și mie îmi place și
chiar stătusem câteva ore bune uitându-mă la videoclipurile lor, pe care le
savuram pur și simplu ca pe un festin vizual, încărcat ochi cu tot felul de
elemente grotești și amuzante, colorat și totuși întunecat ca ton. Mă rog, eram
curios să văd de ce le place altora formația, știu că au destui fani la noi. În
ciuda faptului că și ăsta voia, se vedea asta clar, să mai adauge ceva, o
explicație sau măcar un adjectiv, nu reușea decât să-și exprime, la scara de unu
pe unu, admirația prin trei scurte cuvinte.
Ceea ce se vedea în
privirea lui e ceea ce-mi place să cred că se vede în ochii unui nebun, în
timpul unei crize fabulatorii acute; desprinderea aia totală, ruperea de lumea reală
și abandonul acesteia în favoarea propriilor fantasme, vizibile doar prin ochii
lui care joacă de fapt rolul unei interfețe între cele două lumi. Poți să vezi fizic,
concret ceva din nebunia aia în ochii lui, la fel cum puteai să vezi fizic,
concret ceva din golul interior în ochii ăstuia care nu-și putea exprima nicio
părere, rupând orice contact cu realitatea în care se făcea că îi plăcea la
nebunie o formație, pentru că da, în lipsa unei mărturii, unor descrieri a
plăcerii, aceasta încetează să mai existe și se transformă într-o plăsmuire, pe
care nici el nu și-o poate explica și asta nu pentru că ar fi inexprimabilă, ci
inexprimabilă de către el.
Deci nu faptul că
nu poți să zici mai mult de trei cuvinte despre ceva ce îți place foarte mult,
ci faptul că vrei să spui mai mult de
trei cuvinte despre ceva care îți place foarte mult și nu reușești decât să
rostești numele unei melodii (și pe ăsta îl nimerești greșit) și să te
prăbușești în propriul neant lingvistic din care nici phoenix n-ar mai reînvia.
Un imens sentiment de dezgust și lehamite m-a cuprins și mi-am amintit ca prin
farmec cuvintele fostei profe de română, care ne îndemna să citim o carte măcar ca să putem lega două cuvinte. I-am dat dreptate și am intrat
astfel într-o nouă etapă a bătrâneților și nesuferințelor mele.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu