Funny Games RO

Săteam cu toții în cerc și ne uitam fascinați la Andreea, nu neapărat pentru că avea ea ceva al ei fascinant, cât pentru ce povestea – povești de groază cum nu se mai povestiseră-n Grozăvești, cel puțin cum noi nu mai auziserăm până atunci, Cristina se chircise lângă mine și tremura toată, Andreea-i tot dădea înainte, genul de poveste care începe cu „bazat pe fapte reale”, nume autentice și narator creditabil. Chestia asta i se întâmplase, evident, unei prietene, dar o spunea ca și cum ar fi trăit-o pe propria piele, era noapte târziu și băuserăm cu toții, era numai bine decorul. Se făcea că niște fete găsiseră un apartament bun și ieftin în chirie, doar că era cam ciudat, auzeau tot felul de sunete dimineața, pași și voci ca un clinchet de copii jucăuși.

Asta se întâmpla în fiecare dimineață, aproape la aceeași oră, iar uneori se trezeau simțind o atingere rece: varianta autohtonă a casei bântuite, un teenager movie balcanic. De ce ne era cel mai mult frică nu era posibilitatea stafiilor, sunetele care se aud noaptea aiurea, ci poveștile mult mai personale pe care ni le spuneam, pe rând, derivând de aici. În Militari odată ni s-a întâmplat ca, în toiul nopții, cineva să ne forțeze ușa. Mi-am petrecut toată noaptea cu telefonul în mână și nu știam dacă se trecuse sau nu la noul număr de urgențe.

Primul lucru care ne-ar speria la o apocalipsă zombie n-ar fi știrile sau scenele de violență la care am asista, de care am fugi pe străzi, ci tocmai faptul că brusc, din senin, stând în casa ta confortabil, lenevind aiurea, cineva ți-ar forța ușa așa cum numai un nebun ar putea. Incertitudinea asta te-ar îngrozi cel mai mult, o dublă sperietură pentru că pe lângă posibila violență mai e și faptul că totul se întâmplă la tine acasă, nu pe străzile vreunui cartier mărginaș, ci tocmai în locul unde-ți petreci majoritatea timpului, unde știi că nimic nu ți se poate întâmpla, și-acum intri în Funny Games Ro.

Lăsând la o parte copilăria asta cu zombii, ne gândim la ușa aia ca la cea mai reală graniță dintre noi și restul lumii, pe care n-o poate trece decât cine vrem noi. Cum ar arăta o lume în care toate ușile ar fi deschise, să-ți poată intra martorii lui Iehova în casă când vor ei și să trebuiască să-i asculți până la capăt – dacă există vreun capăt – în timp ce îți vezi de ale tale, îți faci o cafea și navighezi pe internet (preț de un minut te întrebi dacă ar fi aiurea să cauți porn cu martorul lui Iehova turuind lângă tine). Să nu poți să dai pe nimeni afară.

Sigur ar fi și lucruri bune, te-ai duce la tipa de care-ți place și ai sta o săptămână pe canapeaua ei, observând-o minut cu minut, poate chiar dormind lângă ea noaptea, până când îți piere cheful sau găsești ceva mai bun de făcut. Nicio vizită n-ar mai fi anunțată, ai trăi tot timpul cu supradoze de imprevizibil, activiști care ți-ar ține prelegeri despre URSS, UE și SUA în timp ce te uiți la televizor și-i vezi pe ăia din Ucraina. Activiștii ar striga, mărșăluind pe străzi, „Intrați în casă/ dacă vă pasă”, și după aia chiar ar intra și-ar începe să explice despre ecologism și politici murdare.