Cu
cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de
pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau
măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte
rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită,
înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele
ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate,
punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de
salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai
răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea,
răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui
de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă;
întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine
mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund
scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă
întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne
incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la
următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva
cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă
definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o
descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă
acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le
place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei
ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita
într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată
săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață
sau plata facturilor; „A venit
Adi
pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă
pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai
face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte
și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și
verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o
realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin
viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai
putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva
cuvinte; ca statusurile
de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea
din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să
ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum
ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de
bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început
spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca
și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești
invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim,
altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul
tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație
și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea
mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și
nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea
reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu
nu-mi mai înțeleg sintaxa.
