Introducere în tehnica ratării

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare, pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.

Cum am descoperit ficțiunea

1. Introducere

În clasa a patra aveam o oră de ceea ce se numea „compunere”, unde, pornind de la o temă generală care putea fi rezumată la un singur cuvânt (toamna, iarna, prietenia, mama), trebuia să încropim un text care să aibă o introducere, un cuprins și o încheiere. Astea erau singurele cerințe impuse de învățătoare, dar, în mod absolut inexplicabil, toate compunerile ajungeau să arate la fel. 

 

Dacă se numea „Iarna”, cu toții descriam cum stăm, îngândurați și plictisiți, în camera noastră, privind pe geam (introducerea). Punctul culminant – printre nori, călărind o mătură de vrăjitoare, apărea dintr-o dată bătrâna Iarnă. Cuprinsul o surprindea pe afurisita Iarnă acoperind totul în jurul ei cu zăpadă. Sfârșitul, invariabil – adormeam liniștiți, înăbușind câte-o exclamație într-un oftat: „Ah, iar a venit Iarna!” Universul putea continua să existe.