Cum am descoperit ficțiunea

1. Introducere

În clasa a patra aveam o oră de ceea ce se numea „compunere”, unde, pornind de la o temă generală care putea fi rezumată la un singur cuvânt (toamna, iarna, prietenia, mama), trebuia să încropim un text care să aibă o introducere, un cuprins și o încheiere. Astea erau singurele cerințe impuse de învățătoare, dar, în mod absolut inexplicabil, toate compunerile ajungeau să arate la fel. 

 

Dacă se numea „Iarna”, cu toții descriam cum stăm, îngândurați și plictisiți, în camera noastră, privind pe geam (introducerea). Punctul culminant – printre nori, călărind o mătură de vrăjitoare, apărea dintr-o dată bătrâna Iarnă. Cuprinsul o surprindea pe afurisita Iarnă acoperind totul în jurul ei cu zăpadă. Sfârșitul, invariabil – adormeam liniștiți, înăbușind câte-o exclamație într-un oftat: „Ah, iar a venit Iarna!” Universul putea continua să existe. 

Șablonul era atât de mare și la suprafață încât acapara de fapt întreaga compunere. Dar toată lumea era mulțumită. Învățătoarea ne zâmbea cu căldură ascultându-ne în timp ce ne citeam, pe rând, scurtele proze, mulțumindu-se să ne corecteze greșelile de gramatică din mers, ca și cum ne-ar fi urat sănătate după un strănut. Părinții erau încântați văzându-ne aplecați asupra caietului, rătăciți temporar în lumea imaginației, chinuindu-ne să imităm cât mai bine șablonul. „Ah, ce copil cuminte și bun la învățătură am!” Iar noi, copiii, eram cei mai mulțumiți de toată situația. Fetele silitoare radiau de fericire, netezindu-și paginile caietelor de compunere, pline ochi cu cele mai standard expresii și imagini ready-made, atât de curate că puteai dezinfecta orice rană cu textele lor antiseptice.

2. Cuprins

Ar fi fost imposibil, chiar și pentru cel mai inteligent elev, să înțeleagă ce este ficțiunea în timpul unei asemenea ore de compunere. Cu toate astea, înțelesul mi s-a revelat pe deplin într-o oră în care, scriind despre jocurile copilăriei, am strecurat din greșeală un personaj care se ascundea într-un ghiozdan. Când am citit partea asta a compunerii în fața clasei, am fost oprit imediat de Anca, una dintre fetele silitoare, de care îmi plăcea foarte mult, mai mult decât colega ei de bancă Alina, care era cea mai frumoasă fată din școală. 

 

Anca obiecta că aș fi făcut o greșeală de logică – un copil nu poate să încapă într-un ghiozdan. Cu toții am încremenit preț de câteva secunde. Mă simțeam cu musca pe căciulă: în încercarea mea de a fi nostim, comisesem o greșeală pentru care puteam fi penalizat. Dar, în acel moment, învățătoarea ne-a explicat, ușor amuzată de reacția Ancăi, că nu e nicio greșeală: ficțiunea nu trebuie să fie întocmai cu realitatea. „În ficțiune se poate întâmpla orice”, a conchis, revelându-mi un cu totul alt sens, mult mai profund, pentru până atunci banalul cuvânt „orice” și nemulțumind-o pe Anca, care vedea în același cuvânt o portiță pentru trișorii care caută alternativele șablonului. 

 

Explicația, venind tocmai din gura învățătoarei, mă descătușa total. Dintr-o dată, puteam să mă distrez cum voiam scriindu-mi tema, și mai aveam să primesc și notă mare pentru asta. Evident, din acel moment n-am făcut altceva decât să exagerez tot. Prietenie? Sigur, în introducere prozatorul-personaj joacă fotbal în fața blocului, iar în cuprins marțienii se alătură celeilalte echipe, dominând jocul din cauza faptului că au câte șapte picioare. În încheiere protagonistul driblează toți marțienii și înscrie, câștigând meciul și făcându-i pe marțieni să se retragă pe planeta lor cu coada între picioare. Mama? Sigur, în introducere stăm și ne uităm amândoi la serialul nostru preferat, Baywatch. În cuprins, intru în televizor și mă alătur Pamelei Anderson, alergând cu ea pe plajă și salvând o blondă superbă de la înec, făcându-i respirație gură la gură. În încheiere, realizez că de fapt adormisem pe canapea și câinele mă lingea satisfăcut pe față. Mama mă învelește și îmi spune noapte bună. 

 

În scurt timp, am dus această artă la un alt nivel. Începusem să-mi cunosc publicul, știam la ce glume râde Anca, ce îi place învățătoarei, ce li se pare amuzant băieților. Strecuram câte-o glumă pentru fiecare și continuam să pastișez filme pe care le văzusem cu toții, parodiind toate marile teme de compunere. Învățătoarea a început să mă pună să citesc compunerea la urmă, după toți ceilalți. În acel moment se lăsa o liniște deplină, cu toții erau numai ochi și urechi și izbucneau în râs la scurt timp după ce începeam să citesc. Uneori trebuia să fac câte o pauză ca să termine de râs. 

 

Învățătoarea m-a trimis la un cerc literar unde am participat la un concurs de compuneri literare. Tema era Toamna. Toți participanții au descris Toamna ca fiind o femeie-vrăjitoare venind la geamul lor și făcând ceea ce face în general toamna – ruginind și făcând frunzele să cadă. Unul dintre participanți, care, printr-o pură coincidență, era fratele unei membre a juriului, venise cu o inovație: Toamna venea într-adevăr la geamul copilului, dar îi dăruia acestuia o cheie cu care trebuia să deschidă o ușă. În compunerea mea, un copac citea un ziar scris pe frunze și comenta ultimile știri cu prietenii lui. Printre scorurile la fotbal și politică, copacul vede și o știre conform căreia ar veni toamna. Când află acest lucru, începe să citească absolut toate ziarele și revistele care-i sunt la îndemână, speriat că frunzele pe care sunt scrise vor rugini în curând.

3. Încheiere

Concursul a fost câștigat, printr-o absolută coincidență, de fratele membrei juriului, cu elementul inovator decisiv cheia. Compunerea mea a ieșit pe locul doi, dar supărarea nu a durat mult, pentru că a doua zi, la școală, când învățătoarea s-a interesat de rezultat și i-am comunicat onorabilul loc doi, Alina, colega de bancă a Ancăi, a sărit imediat în apărarea mea, explicându-i, foarte pornită, că de fapt concursul nu a fost tocmai corect și că învingătorul era fratele unei membre a juriului, câștigând pe nedrept deoarece „Compunerea lui Adrian a fost mult mai bună”. Faptul că Alina, cea mai frumoasă fată din școală, îmi lua apărarea și mă complimenta în fața clasei mi s-a părut fix ca în filmele americane cu liceeni, și m-a surprins faptul că nu ne-am dedat dintr-o dată unui flash-mob tematic. Mă îndoiesc că voi mai primi vreodată un compliment care să-l echivaleze pe cel al Alinei de atunci, și tot atunci am înțeles într-un cu totul alt mod ce înseamnă de fapt ficțiunea.