Manualul ratărilor

Cu cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită, înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate, punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea, răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă; întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață sau plata facturilor; „A venit Adi pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva cuvinte; ca statusurile de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim, altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu nu-mi mai înțeleg sintaxa.