Cât o să mai stăm în chirie?

La început nici măcar nu ne-am dat seama, am venit într-un oraș mare să facem facultatea și era normal că fie o să prindem un loc bun la cămin, fie o să ne căutăm în chirie. Așa făcea toată lumea și chiar și după ce facultatea începuse de câteva luni tot mai găseai câte unul care-și căuta coleg de apartament, așa că ajungeai să cauți și tu, dacă nu pentru tine, măcar pentru el. Oricum, te obișnuiai repede cu ideea și avea să-ți vină mai ușor mai târziu, știai unde să cauți, ce ziare să cumperi, România Liberă care avea pagini întregi de anunțuri în anumite zile, apoi tot felul de siteuri sau direct la agențiile imobiliare. 

Am trecut și prin cămin, și prin gazdă, dar nicăieri n-a fost mai bine ca în chirie, așa că ne-am obișnuit din nou, doar că acum nu doar cu ideea ci și cu banii plătiți. Una e să ai baia și bucătăria ta, liniște și confort, se merită o sută, o sută și ceva de euro amăriți pe lună. Și lunile trec repede întru obișnuință, la un moment dat ne-am trezit amândoi și nu mai știam de câți ani terminasem facultatea, Cristina nici nu-și mai amintea dacă îmi luasem restanța, a trebuit să-i enumăr o oră toate predicatele suplimentare ca să mă creadă pe cuvânt. Ne schimbam amândoi locurile de muncă și ajunsesem să facem mental calcule la interviuri, când ne spuneau salariul noi îl înjumătățeam cu gândul la chirie.

 

Așa stăteau lucrurile, nu era ceva de care să te miri, ba chiar devenea un subiect popular de discuție la întâlnirile cu prietenii. Garsoniera noastră era atunci la Cișmigiu și noi ne lăudam cu raportul preț-locație, cuvânt peste care, deși toți filologi, treceam cu vederea, devenise și el o obișnuință de la anunțurile imobiliare. Monica și Laura plăteau mult mai puțin pentru că stăteau în zone mai îndepărtate, dar nu le desconsideram cu nimic, chiar le felicitam pentru banii economisiți și ne făceam că le-am fi invidiat. Emilian și Alexandra își găsiseră și ei apartament în Drumul Taberei, i-am vizitat de câteva ori dar pe ei chiar îi compătimeam. Iulian și Dodo au stat dintotdeauna în centru, totuși plăteau mai puțin decât noi. Pe ei nu trebuia să ne prefacem că-i invidiem. 

 

Dar la sfârșitul zilei ne întorceam în garsoniera noastră cu și mai multă dragoste, cercetam fiecare colț cu privirea și parcă doar ca să le facem în ciudă, hotăram în tăcere să folosim fiecare cameră și piesă de mobilier, fără să recunoaștem că era ceva conștient. „Mă duc să fac un ceai”, spunea Cristina, care nu făcea niciodată ceai, „Mă duc să fumez pe balcon”, îi răspundeam, deși de obicei fumam în bucătărie, apoi ne așezam pe fotoliile impozante și pline de praf, lăsam ceștile pe masa de sticlă pe care o foloseam ca depozit pentru hârtii și cărți, dădeam drumul la televizor, deși era plasat în spatele nostru și nici nu ne întorceam privirile spre el. „Dai un ban dar știi că face”. 

 

Au venit vremuri grele, taică-miu cu 20% mai puțin bugetar, la Galați iarna e grea și e nevoie de lemne, dar tot era bine că protestele erau la doi pași și puteam să mă duc în fiecare noapte, chiar dacă Cristina se temea, văzuse la televizor că sunt violențe. Mă certam cu maică-mea că mie nu-mi plăcea Ponta, ei nu-i plăcea Băsescu, nu mai vorbisem atât de mult cu ea la telefon în toată facultatea. A trecut și protestul și singura concluzie a fost că trebuia să ne mutăm, ori asta ori renunțam la țigări. O perioadă m-am simțit prost că fumez dar asta nu mă făcea decât să fumez și mai mult și să mă simt și mai prost. 

 

Până la urmă am început din nou vânătoarea, era partea care ne plăcea cel mai mult, când încă mai ai locul vechi din care cauți unul nou. Cristina își punea atunci laptopul în pat și începea să deschidă tab-uri, eu o certam că deschide prea multe și mă zăpăcește și merge greu laptopul, dar nu era chip s-o înduplec. Îi străluceau ochii privind pozele camerelor spațioase, cu mobilier vechi și lumină naturală, mă trăgea de mânecă să-mi strălucească și mie ochii, notam numere de telefon și ni le împărțeam, „Pe ăsta îl sun eu mâine de la muncă, pe ăsta tu”. 

 

Niciodată nu nimeream în pozele la care ne sclipeau ochii, dar mereu nimeream bine și ne obișnuiam repede cu noul apartament. Jucam jocul în care ea se prefăcea bosumflată, enumera lucrurile care nu-i conveneau, „Azi am găsit un gândac, eu nu mai vreau gândaci!”, iar eu enumeram lucrurile bune, „De când voiam balcon interior, și spațios”. Odată ce puneam toate lucrurile în ordine ne intram în normal, noul apartament devenea vechiul apartament și despre vechiul apartament nu mai pomenea nimeni. Ne invitam prietenii ca și cum am fi vrut să ne valideze apartamentul, și când veneau până și Cristina enumera doar lucrurile bune. 

 

Așa trec anii, mergem spre 30 și stăm tot aici, câteodată unul dintre noi își face curaj și spune din senin, cu jumătate de gură, că poate plătim prea mult la chirie, dar e atât de neconvingător încât ne facem amândoi că n-am auzit, „Nu vrei să ne uităm la un film în seara asta?”. Pe mine mă apucă mai des și mă țin mai tare de ideea asta, câteodată chiar am un fel de revelație cum că din toți banii pe care i-am plătit anii ăștia ne luam casă. Cristina mă admonestează ca pe un câine care și-a întins prea mult labele, „Cu matematica ta îți mai trebuie câteva degete”. Îmi plec atunci privirea rușinat și mă gândesc la salariu, la rată, nu mai visez nici cu ochii închiși la casă. Ca să nu mai fim triști uneori inventăm avantaje, Cristina a fost prima care a zâmbit, „Mie îmi place să știu că nu mă ține nimic în loc”, și într-adevăr, plecarea din țară ne surâde tuturor. Apoi glumim și ne spunem că noi nu suntem ca soră-mea, mereu o să fim liberi, și dacă vrem un copil îl închiriem.

Dar sunt momente în care fără să vrem înghițim în sec, când prietenii ne întreabă pe unde mai stăm, sau când ne întâlnim cu proprietarul. Toți proprietarii arată la fel, cu tenul măsliniu și plini ochi de ghiuluri, dar îți vorbesc frumos și nu țin neapărat să le plătești chiar la timp. Îți vine să te întrebi de ce le dai lor banii în timp ce întinzi tremurând mâna, de ce nu-i ia nimeni la întrebări mai ales că nu ne dau nici viză de flotant? Și-atunci te întrebi cât o să mai dureze, cât o să mai stăm în chirie? Și ca și cum întrebarea nici n-ar avea sens, nu există răspuns, doar banii pe care-i câștigi pentru alții.