Studenție, poezie

E adevărat că pentru niște studenți la Litere citim și înțelegem foarte puțină poezie, dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Și de fapt nu asta e problema, că înțelegem sau nu poezia, ci că am încetat să mai facem vreun efort. Era o vreme când cu toții încercam să găsim câteva răspunsuri, am fi făcut orice pentru o analiză bună, am fi fost în stare să-l ascultăm chiar și pe Dan vorbind pedant jumătate de oră despre istoria marxismului doar ca să ajungă, într-un final, la cele câteva cuvinte despre Arghezi, pe care i le smulgeam cu cleștele și de la care porneam când ne scriam eseurile. Cuvintele acelea însă veneau pe un cu totul alt ton, de parcă poezia în general ar fi fost un adversar slinos, pe care nu-l poți apuca fără să-ți alunece printre degete, lăsându-te cu ochii în soare și mâinile murdare.

De fapt, dacă ne-am apuca să scriem istoria studenției noastre, am putea la fel de bine să ne legăm toată evoluția de modalitatea în care ne-am raportat, de-a lungul acestor ani, la poezie – piatra de temelie a cunoștințelor literare. Totuși discuțiile despre poezie ne făceau să ne plecăm descurajați ochii în pământ, și, indiferent ce spuneam, încheiam dând din umeri a incertitudine. Până și asistenții profesorilor se fereau de sentințe finale, așa că ne întâlneam cu toții în locul comun al bunului simț, pentru că despre poezie nu se poate vorbi decât în termenii bunului simț.

Sigur, uneori câte un student se mai distanța de pluton, interpretând ca un nebun pe marginea lui Barbu, dar obosea repede. Ana ne uimea pe toți cu schițele și desenele ei în care ne arăta, negru pe alb, adevărata natură erotică a leagănului mitologic, și totul devenea un quality porn care ne excita simțurile preț de câteva zile. După care ne întorceam la text, pe care, în lipsa desenului, îl vedeam cu totul altfel. Nu mai înțelegeam cum putusem să cădem pradă unor suprainterpretări care nu aveau de fapt decât darul de a limita textul, poezia lui Barbu și poezia în general. Scuturam din cap și o luam de la capăt, fără să știm exact de ce anume ar trebui să ne sprijinim.

Existau și cei care găseau în biografism o salvare la îndemână. Poveștile lor erau uneori interesante, până la punctul în care ne trebuiau judecăți de valoare și ne uitam unii la alții ca niște condamnați. Mulți se descurcau totuși excelent la examene, făcând din imposibilitatea lor personală de înțelegere un subiect de înțelegere în sine – ceea ce era de fapt soluția la care recurgeam by default. Certitudinea și poezia nici n-ar trebui să meargă mână-n mână, și gândul ăsta ne lăsa să dormin nopțile. Dar la un moment dat un alt gând ne zgândărea și nu ne dădea pace, că cum adică, chiar așa? Ceva trebuie să înțelegem din toată povestea cu poezia.

Mai erau și cei care recunoșteau, se căiau chiar înainte de examen, aruncau cursurile pe pat, își luau poziția lotusului și spuneau senin că asta e, ei n-o să înțeleagă niciodată poezia. Corina mai făcea așa și devenea cu atât mai ok cu cât înaintea examenelor la limbă se găseau ceilalți, care-i recunoșteau că ei nu pentru limbă au dat la Litere. Ceea ce practic trasa trei direcții distincte, reunite în aceeași oală pentru simplul fapt că sunt făcute din litere până la urmă.

E drept că trebuie să citești multă poezie ca să înțelegi mult din poezie, dar nu poți să faci prea mult timp ceva ce nu înțelegi. Cu anii, fiecare a început să-și făurească propria definiție, pe care n-a mai împărtășit-o celorlalți, ca în facultate, cu mândrie, ci a ținut-o pentru el, rușinându-se cumva de propria lui convingere care cel mai probabil e nejustificată. Un alt mecanism defensiv al studenților de la Litere.

Acum merg cu mâinile în buzunar și trag cu disperare dintr-o țigară. Mă duc să mă îmbăt în Londophone, și-mi trece așa prin minte, fulgerător, o replică din sesiune de-a lui Emilian. Pe atunci așteptam cu toții să răsară falnic 601 de după deal, ne uitam la Splai și orătăniile care se spălăceau acolo. De nicăieri, rupând tăcerea aia grea de dinainte de examen, Emilian s-a întrebat, retoric dar cu voce tare: „Oare ce-or înțelege rațele astea din literatură?” Pe fond nervos am izbucnit cu toții în râs atunci, dar acum nu mi se mai pare nostim, trag din nou din țigară și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare mai bună întrebarea. De ce nu ne mai punem întrebările astea?

Mai trag un fum și de undeva apare un tip zdrențăros care mă întreabă, cu jumătate de gură, „Nu mai ai o țigară?” Mâna din buzunar mi se strânge instinctiv în pumn în jurul pachetului de țigări de-abia început și-i răspund automat, arătându-i chiștocul din cealaltă mână, fals-deznădăjduit: „Nu, asta e ultima...” Tipul face o piruetă și pleacă, lăsându-mă să mă gândesc la faptul că e ciudat, toată perioada aia în care poezia ne era cel mai mare dușman a fost de fapt cea mai poetică perioadă pe care am trăit-o, nu înțeleg de ce ne-am oprit așa brusc. Grăbesc pasul spre Londophone, să nu vină la mine vreunul dintre absolvenți, zdrențuros, să mă întrebe, „Nu te supăra, mai ai cumva un job?”, și eu să-i răspund, cu mâna strângându-mi-se instinctiv în pumn în jurul cardului pe care tocmai mi-am primit salariul, „Nu, ăsta e singurul...”