Cea mai bună lovitură rămâne eschiva

Bogdan Coșa, Poker

Ed. Cartea Românească, București, 2011

Lector: Mădălina Ghiu

Redactor: Bianca Burța-Cernat

Coperta: Laurențiu Midvichi

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

”Ea chiar credea în interesul ăsta pentru arte plastice și filosofie, chiar dacă era total pe dinafară. Îi plăceau Kant, Heidegger și Dan Puric. Existențialismul suna mișto, era ideea că ea exista, eu exist, Dan Puric există” (pag. 112).

            Romanul de debut al lui Bogdan Coșa este un roman doomiist și light, foarte ușor de citit, cu o oralitate bine controlată și veridic – genul de veridic pe care-l ating serialele românești de la HBO și PRO TV mai degrabă decât veridicul pe care-l trăim zi de zi. Și asta pentru că personajele lui Bogdan sunt destul de colorate, ciudat de consumeriste pentru anti-consumersimul pe care-l afișează (cred că e primul roman pe care-l citesc în care personajele se deplasează exclusiv cu mașina – și nu orice mașină).  

            Cursivitatea acestui roman e dată, cred, de cele două trasee pe care naratorul-personaj se lansează – atât povestea pokerului cât și povestea de dragoste (în sensul foarte lax al cuvântului). Acestea se împletesc foarte bine și nu lasă loc plictiselii. Ca să fie și mai sigur că n-o să lăsăm cartea din mână, autorul a mai inserat și unele flash-uri, sau filme, cum le-ar spune personajele, care trimit când la copilăria protagonistului, când la planurile sale de viitor. Totul este presărat cu dialoguri vii și lungi, smulse din cotidianul brașovean, așa că nu trebuie să ne mire că romanul de debut al lui Bogdan Coșa este atât de cursiv.

             Încă din primul moment suntem introduși în intrigă – fuga misterioasă a unui prieten din gașca jucătorilor de poker cu toți banii strânși de ei până atunci și încercarea acestora de a-i da de urmă. Pe parcurs ne sunt explicate jocurile de culise ale site-urilor de poker online, dar și ale jocurilor de poker de la mesele mai selecte din Brașov.

            Nici nu avem timp să respirăm calumea după o partidă de poker, că facem imediat cunoștință cu Andreea (”una din fetele rele, cum îi spuneam noi, ale turneelor. Are părul desprins și câteva șuvițe brunete îi acoperă parțial decolteul. Are niște sâni perfecți, îți vine să-i iei acasă” – pag. 53), unul dintre personajele mai bine conturate ale cărții. Paralela pe care protagonistul o va face la fiecare pas între Ada (fosta prietenă) și Andreea (actuala pasiune) mi s-a părut într-adevăr reușită și poate că ar fi meritat să inspire numele romanului de față, din moment ce povestea pokerului nu este la fel de impresionantă ca aceasta.

            Pe parcurs începem să-l cunoaștem mult mai bine pe protagonist, acest băiat dur al cărui trecut dramatic inspiră milă, al cărui patetism (destul de bine pus în pagină) îl face cam naiv, dar a cărui carismă ține povestea în frâie.

            Din acest moment încep să apară și micile slăbiciuni ale romanului, care practic oglindesc invers punctele tari schițate mai sus. Cel mai important element al intrigii – fuga unuia dintre prieteni cu o grămadă de bani – nu are impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă asupra cititorului, dintr-un motiv destul de ușor de observat: banii respectivi nu ar fi fost absolut necesari niciunui personaj (nu avea nimeni nevoie de ei pentru vreo operație de cancer, o ipotecă, o datorie la cămătari etc.). ”Banii ăia însemnau mult pentru el, poate mai mult decât ar fi însemnat pentru noi. Avea planuri mari, în toamnă voia să plece în Olanda, să se înscrie la Universitatea din Amsterdam pentru un MBA” (pag. 54) – ceea ce, pentru cititor, înseamnă: chiar dacă recuperează banii, chiar dacă nu, tot o să fie bine (MBA-ul în Amsterdam e mai degrabă un moft).

            Înafara protagonistului și a Andreei, celelalte personaje par bidimensionale și sunt foarte ușor de confundat între ele (mai ales că mai și vorbesc la fel). Ceea ce nu e un defect prea mare, din moment ce nu joacă un rol cheie în economia romanului.

            Dar dialogurile parcă tocmai din cauza veridicității și cursivității lor mi s-au părut deranjante, asta după câteva supradoze întinse pe două-trei pagini destul de deranjante auzului. În fine, dimensiunile reduse ale cărții nu lasă timp ca dialogurile să devină cu adevărat enervante (cu cât citești mai multe, cu atât ai și mai mult senzația că nu se dialoghează nimic în ele).   

            La final, se remarcă lipsa subtilităților (mai puțin în fragmentul pe care l-am citat la început) și, foarte deranjant – deficiențele la capitolul umor, cât și faptul că povestea pare să se sfârșească pe la mijloc (ceea ce, firește, poate fi un lucru foarte bun în cazul în care te-a cucerit stilul lui Coșa).   

            Una peste alta, un bun roman de consum, cu câteva trepte peste Real K și 69, dar tot cu câteva trepte sub celălalt brașovean pe care l-am citit (Dan Țăranu). Pare mai mult o strategie de eschivare acest roman, un demers prin care se atinge o inițiere literară fără prea multă bătaie de cap. Acum nu ne rămâne decât să vedem dacă începutul acesta de succes la 22 de ani poate avea o influență bună asupra autorului, ceea ce e foarte îndoielnic.