Dragoste. Literatură. Apropierea.

autor: Marin Mălaicu-Hondrari
titlu: Apropierea
editura: Cartea Românească
anul: 2010
nr. de pag.: 242
preț: 24.95 lei
redactor: Mădălina Ghiu

Marin Mălaicu-Hondrari nu scrie nici poezie, nici proză, scrie ceva care te lasă cu ochii între ultimul rând al cărții și numărul din josul paginii – spațiul alb ce-ți conferă o stare de liniște în care nu rămâne decât să te-ntrebi, cu zâmbetul pe buze, ce-ai citit, ce e volumul pe care tocmai l-ai terminat, dar pe care încă nu vrei să-l închizi.
MMH debutează cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), volum de poezii ce primește premiul USR – Cluj, publică apoi, în 2006, Cartea tuturor intențiilor, roman în care scriitura păstrează un puternic aer poetic, pentru ca în 2010 să vină cu un volum care, pentru mine, a fost și va rămâne cartea anului.
Un jurnal scris la șase capete. Un volum de poezie pe care-l citești în hol, îmbrăcat, după ce lași plasa de cumpărături jos. Un roman polițist. Un jurnal de idei. Un scenariu genial de film – coproducție româno-spaniolă. O hartă cu trei puncte nevralgice. Dragostea. Literatura. Apropierea.
Hondrari îți dă o alternativă, o pauză de respirație, țesând intriga unei acțiuni interesante – în care avem de toate, povești de dragoste (atât homosexuală, cât și heterosexuală), boli psihice, furturi, reglări de conturi mafiote, autohton și exotic (Sibiu, Cordoba, Berlin, Buenos Aires) –, pretext pentru cea mai fină coborâre „înăuntru” a celor șase personaje-narator.
În prim-plan îl avem pe Adrian, un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite. Pe rând, paznic de noapte, infractor fără, apoi cu discernământ, dar mereu un poet modest, singur:
Când oboseam, parcam mașina între parc și depozitul firmei de transport, TDN, stingeam farurile, opream motorul și mă bucuram de ploaie dacă ploua, de lună, dacă era lună, de stele dacă se vedeau pe cer, de singurătate, dacă nu mă apăsa.
și Maria – femeia căsătorită, basist și sculptor, adulterina.
În alt plan, Dan Parfenie, poet și el, un mix onomastic inedit, spre deliciul insider-ilor, Dana – o puștoaică ce se-ndrăgostește de The Great, cel mai cunoscut poet din „trioul bistrițean” și Lidia – La madre de la poesia, șoferul și mama spirituală a celor trei, ale cărei intrări, rare, ce-i drept, sunt cele mai savuroase:
Mașina asta trebuia văzută când era portocalie și plină de versuri. Capota îi aparținea lui Gellu Naum: poate că totul se petrece într-o vacă. Scris cu negru. Magistrul Ursachi deținea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârșit. Aurel Dumitrașcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorți. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai știu ce, legat de flori, care și ele sunt negre, dar a ieșit versul propus de Parfenie. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia și nu mai am inimă.
Spre final, oarecum surprinzător, apare monologul Vanessei, bisexuală, misterioasă, femeia care-l târăște pe Adrian prin toate aventurile în mașina visurilor lui - o Toyota Supra - și leagă firele rămase în aer:
Nu mi-a vorbit niciodată despre precaritatea în care trăia, m-a lăsat să ghicesc. Și eu am ghicit, am ghicit tot ce ținea de el. Când am intrat pentru prima dată în rulotă, mi-a zis: bine ai venit în România!
Pentru concluzia acestei recenzii, accesați boomlit