1 mai 2014

A-nceput viitorul (poeziei)



Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.

4 comentarii :

  1. 'we want "poems that kill."
    Assassin poems, Poems that shoot
    guns. Poems that wrestle cops into alleys
    and take their weapons leaving them dead
    with tongues pulled out'

    RăspundețiȘtergere
  2. m-am gindit si eu la asta.
    Daca e sa-l mai citim inca o data pe M. Ivanescu: "si stiu
    ce inseamna constiinta ca orice ai face, oricat
    ti-ai tipa neputintele, spaimele, cu mainile pe pereti,
    nu se ajunge la alta fiinta" am zice ca poetul stie ce stie. Mai departe insa el continua: "acuma stiu. - si nu-nseamna nimic asta.-
    si daca-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevarat,
    nu inseamna nici asta nimic. acuma,.."
    Ce sa insemne ca nu inseamna nimic? Ca poezia (noua) poate fi acum, in virful ei de noutate, doar celebrare a unei simple intilniri - la limita, fara cuvinte? Habar n-am. Nu contesta nimeni ca poezia este. Cind altceva se schimba - e solul in care ea exista ori ramine ori dispare : intre oameni.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce ti-e si cu interpretarile. Sint infinite!

    RăspundețiȘtergere
  4. Spune-ți mă oameni cum vă cheamă că nu înțeleg nimic

    RăspundețiȘtergere