Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care
ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să
nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci
mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe
dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe
dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta
doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară
pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema
asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că
omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității
în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul
nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer,
instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică,
de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele
tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de
acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană
încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim
cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori,
cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul
universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur
snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul
trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască
cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a
reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți
singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată
lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât
printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a
limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit
în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului
de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că
am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting
the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.
'we want "poems that kill."
RăspundețiȘtergereAssassin poems, Poems that shoot
guns. Poems that wrestle cops into alleys
and take their weapons leaving them dead
with tongues pulled out'
m-am gindit si eu la asta.
RăspundețiȘtergereDaca e sa-l mai citim inca o data pe M. Ivanescu: "si stiu
ce inseamna constiinta ca orice ai face, oricat
ti-ai tipa neputintele, spaimele, cu mainile pe pereti,
nu se ajunge la alta fiinta" am zice ca poetul stie ce stie. Mai departe insa el continua: "acuma stiu. - si nu-nseamna nimic asta.-
si daca-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevarat,
nu inseamna nici asta nimic. acuma,.."
Ce sa insemne ca nu inseamna nimic? Ca poezia (noua) poate fi acum, in virful ei de noutate, doar celebrare a unei simple intilniri - la limita, fara cuvinte? Habar n-am. Nu contesta nimeni ca poezia este. Cind altceva se schimba - e solul in care ea exista ori ramine ori dispare : intre oameni.
Ce ti-e si cu interpretarile. Sint infinite!
RăspundețiȘtergereSpune-ți mă oameni cum vă cheamă că nu înțeleg nimic
RăspundețiȘtergere