voiam să facem un copil (voiam să-i spunem Mara)

totul ar fi început ca o glumă, cu o replică amuzantă, tu te-ai fi așezat pe marginea patului dezbrăcată și ai fi spus pe tonul pe care toate femeile îl au când spun asta: „mi-a întârziat de cinci zile”, eu mi-aș fi aprins o țigară și-aș fi răspuns imediat: „o să-i spunem Mara”, tu ai fi râs nu neapărat de replică, mai degrabă de spontaneitatea și stranietatea ei, ai fi întrebat așa cum faci de obicei atunci când știi deja răspunsul: „cui?”, eu aș fi tras un fum și m-aș fi uitat galeș&gay la trupul tău gol, m-aș fi apropiat cu buzele de coapsele tale, aș fi zâmbit ca pentru mine și aș fi zis: „oricui o ieși de-aici”, și fix înainte să-ți sărut sexul aș fi adăugat: „Mara, te pupă tata”.

(când Mara ar fi fost destul de mare i-aș fi povestit episodul ăsta în timpul uneia dintre obișnuitele noastre beții, cu foarte mult umor; ea ar fi râs așa cum râdeai și tu la început, când abia ne cunoșteam, crezând la fel ca tine că sunt natural și spontan fără să știe că mi-am cultivat naturalețea asta la modul profesionist timp de opt ore pe zi, la fel cum am lucrat la glumele și naturelețea care te-au atras la mine de la bun început, fiind convins că într-o zi o să găsesc pe cineva ca tine și că doar astfel i-aș putea atrage atenția, ceea ce justifică din plin toate orele petrecute târziu în noapte rulând încontinuu scenarii legate de întâlnirea perfectă, replicile perfecte, glume care sunt amuzante doar atunci când sunt spuse instant, declarații în același timp romantice și autoironice venite la momentul oportun, gag-uri pentru fiecare situație posibilă, pentru atunci când mergem beți pe stradă, pentru când mergem mahmuri sau treji, pentru când mergem cu CFR, pentru când intrăm pe ușă, pentru când îți desfac sutienul, pentru când nu-ți mai găsesc lenjeria intimă prin lenjeria de pat; și tu tot timpul crezând că am simțul umorului în mod natural, fără să ai nici cea mai vagă idee câți ani mi-a luat să lucrez la asta în cele mai mici detalii, totul doar ca să-ți întrețin curiozitatea îndeajuns cât să ajungem la episodul cu ciclul în care deja ai fi simțit înstrăinarea, ai fi simțit că încep să mă adresez altcuiva, și nici tu nici Mara n-ați fi avut niciodată habar de munca surdă și invizibilă pe care am depus-o ca să devin pentru voi mai întâi iubitul, apoi tatăl perfect).

în fine, gluma s-ar fi îngroșat, cinci zile ar fi devenit zece, deja am fi vorbit la modul foarte pragmatic despre ce-am putea face mai departe iar eu m-aș fi bucurat enorm că în sfârșit folosim din nou pronumele personal la forma de plural. posibilitatea avortului, la care tu ai fi te-ai fi referit la început ca la o certitudine, aș fi exclus-o spunându-ți că decizia este a ta, în cele din urmă e vorba despre corpul și conștiința ta, vrei să pleci în Italia să faci doctorat, cine suntem noi să ne opunem, dar m-aș fi referit întotdeauna la embrionul ăla spunându-i pe nume, Mara, începând deja războiul psihologic pe care nici picurat cu ceară nu l-aș fi recunoscut, „sunt convins că și Mara ar înțelege”, „cu siguranță că Mara ar merita mai mult decât i-am putea oferi”, „poate că de fapt Mara ar fi unul dintre copiii ăia răzgâiați pe care amândoi îi urâm”, „Mara încă nu gândește deci într-un sistem cartezian de referință nici măcar nu există”. 

toate lucrurile astea te-ar enerva la culme, cu atât mai mult cu cât eu m-aș ascunde, n-aș recunoaște nici în ruptul capului că vreau să te influențez atât de subliminal încât e totul pe față. într-o seară ai începe discuția printr-o condițională, „ok, dacă ar fi să o păstrăm, ce...” și eu aș ști că am reușit, că am obținut cea mai murdară și importantă victorie din viața mea, care în sfârșit avea să fie mai puțin importantă decât viața altcuiva, a Marei căreia aveam să-i spun, atunci când în mod inevitabil avea să mă întrebe „eu cum am apărut pe lume?”, că pe ea n-a adus-o nici barza nici interacțiunea sexuală, nu, ai apărut în urma unei sesiuni de brainstorming la care și eu, și maică-ta am venit cu cele mai bune idei și intenții, doar că tu te-ai dovedit a fi cea mai bună dintre ele.

A-nceput viitorul (poeziei)

Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.