totul ar fi
început ca o glumă, cu o replică amuzantă, tu te-ai fi așezat pe marginea
patului dezbrăcată și ai fi spus pe tonul pe care toate femeile îl au când spun
asta: „mi-a întârziat de cinci zile”, eu mi-aș fi aprins o țigară și-aș fi
răspuns imediat: „o să-i spunem Mara”, tu ai fi râs nu neapărat de replică, mai
degrabă de spontaneitatea și stranietatea ei, ai fi întrebat așa cum faci de
obicei atunci când știi deja răspunsul: „cui?”, eu aș fi tras un fum și m-aș fi
uitat galeș&gay la trupul tău gol, m-aș fi apropiat cu buzele de coapsele
tale, aș fi zâmbit ca pentru mine și aș fi zis: „oricui o ieși de-aici”, și fix
înainte să-ți sărut sexul aș fi adăugat: „Mara, te pupă tata”.
(când Mara ar fi fost destul de mare i-aș fi povestit episodul ăsta în timpul uneia dintre
obișnuitele noastre beții, cu foarte mult umor; ea ar fi râs așa cum râdeai și
tu la început, când abia ne cunoșteam, crezând la fel ca tine că sunt natural
și spontan fără să știe că mi-am cultivat naturalețea asta la modul
profesionist timp de opt ore pe zi, la fel cum am lucrat la glumele și
naturelețea care te-au atras la mine de la bun început, fiind convins că într-o
zi o să găsesc pe cineva ca tine și că doar astfel i-aș putea atrage atenția,
ceea ce justifică din plin toate orele petrecute târziu în noapte rulând încontinuu
scenarii legate de întâlnirea perfectă, replicile perfecte, glume care sunt
amuzante doar atunci când sunt spuse instant, declarații în același timp
romantice și autoironice venite la momentul oportun, gag-uri pentru fiecare situație
posibilă, pentru atunci când mergem beți pe stradă, pentru când mergem mahmuri
sau treji, pentru când mergem cu CFR, pentru când intrăm pe ușă, pentru când
îți desfac sutienul, pentru când nu-ți mai găsesc lenjeria intimă prin lenjeria
de pat; și tu tot timpul crezând că am simțul umorului în mod natural, fără să
ai nici cea mai vagă idee câți ani mi-a luat să lucrez la asta în cele mai mici
detalii, totul doar ca să-ți întrețin curiozitatea îndeajuns cât să ajungem la
episodul cu ciclul în care deja ai fi simțit înstrăinarea, ai fi simțit că
încep să mă adresez altcuiva, și nici tu nici Mara n-ați fi avut niciodată
habar de munca surdă și invizibilă pe care am depus-o ca să devin pentru voi
mai întâi iubitul, apoi tatăl perfect).
în fine, gluma
s-ar fi îngroșat, cinci zile ar fi devenit zece, deja am fi vorbit la modul foarte
pragmatic despre ce-am putea face mai departe iar eu m-aș fi bucurat enorm că
în sfârșit folosim din nou pronumele personal la forma de plural. posibilitatea
avortului, la care tu ai fi te-ai fi referit la început ca la o certitudine, aș
fi exclus-o spunându-ți că decizia este a ta, în cele din urmă e vorba despre
corpul și conștiința ta, vrei să pleci în Italia să faci doctorat, cine suntem
noi să ne opunem, dar m-aș fi referit întotdeauna la embrionul ăla spunându-i
pe nume, Mara, începând deja războiul psihologic pe care nici picurat cu ceară
nu l-aș fi recunoscut, „sunt convins că și Mara ar înțelege”, „cu siguranță că
Mara ar merita mai mult decât i-am putea oferi”, „poate că de fapt Mara ar fi
unul dintre copiii ăia răzgâiați pe care amândoi îi urâm”, „Mara încă nu
gândește deci într-un sistem cartezian de referință nici măcar nu există”.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu