Sinucidere, nu supradoză

Mă plimbam cu bicicleta și la întoarcere m-am oprit în părculețul ăla de la Universitate să fumez o țigară, mă simțeam super nasol și singur, de vreo câteva luni mă chinui să scriu un roman și-mi ies numai căcaturi, mă-ntreb ca Salieri în Amadeus oare de ce mi-o fi dat Dumnezeu impulsul ăsta tâmpit să scriu dacă nu mi-a dat și talent, în afară de asta mai am și impresia că sunt un om rău pur și simplu, nu mă interesează nimic altceva decât propria persoană și nici pentru persoana asta nu fac nimic, o las să putrezească, poate de asta îmi plac atât de mult filmele cu zombie, în ultimul timp ideea sinuciderii mă fascinează, moartea e singurul lucru despre care nimeni nu știe nimic, gândul că e ceva acolo și că poate acolo este de fapt locul meu, chestii de-astea.

Era seară, se întunecase și-mi fumam țigara gândindu-mă la cele de mai sus și la mai multe, când în parc apare George, cu o chitară în spate și un bidon de bere Noroc la doi litri jumătate în mână, și urlă ca un făcut, de unul singur, că de ce să meargă el la război, ce-a făcut țara asta pentru el? Tot delirul lui e manifestarea propriilor mele frustrări, se adaugă peste tristețea mea și mă răcorește ca după un duș fierbinte, încep să mă uit la el și el îmi caută privirea, simt că țipetele lui îmi sunt acum adresate, dau din cap în semn de răspuns la întrebările alea stupide, în cele din urmă mă aproprii de el și-l întreb dacă pot să iau și eu o gură de bere, e un băiat scund, la 30 de ani, bine făcut și cu dinți puternici, pare destul de spălățel pentru un om al străzii și sunt convins că la un moment dat o să îmi cânte la chitara aia, moment pe care vreau să-l amân pe cât posibil, iau o gură de bere dar mai mult ca o declarație, are un gust de căcat. Îi spun că să stea liniștit, n-o să fie război, mă contrazice fără argumente dar măcar acum nu mai țipă, îmi mai aprind o țigară și îi pun câteva întrebări, la care îmi răspunde prin lungi povești pe care nici dacă aș vrea nu aș putea să le întrerup, copilăria lui ca orfan, faptul că are o fetiță pe care nu poate s-o vadă, pe unde a muncit, lucruri destul de standard, poate singura chestie mai interesantă era faptul că el ar fi fost primul care a început să facă comerț prin tramvaie și autobuze cu „trei la zece mii”, plasturi și pixuri. Mai zicea și de șmenuri cu Caritas, profesori care aveau vile, îi promit că o să mă interesez pe internet dar nici asta nu mă interesează. 

„Cum te cheamă?” Zice că George și după aia mergem să ne pișăm în wc-ul din pasaj, pentru prima oară pot să mă piș în pisoar, deși trece lume pe lângă mine și George chiar am impresia că trage din când în când cu ochiul, nu-i nimic, ne întoarcem și acum chiar mi se face poftă de berea aia scârboasă, beau fără să-i mai cer voie și-l întreb dacă s-a gândit vreodată la sinucidere, răspunde prompt „Da, am și încercat”, îi zic că și eu, o dată, de fapt de trei ori în aceeași zi, dar nu mă lasă să continui, îmi povestește despre vremurile în care se droga, băga în venă – nimic mai clișeic – și la un moment dat a vrut să se sinucidă așa că a băgat o doză barosană, nu se mai putea mișca și voia totuși să lase un bilet de adio către fratele lui, nu avea pix, se gândea să scrie cu pastă de dinți pe geam (era într-o cameră de hotel), numai că nu se putea ridica așa că în cele din urmă a tras prosopul, și-a aprins cu greu o țigară și a încercat să puncteze pe prosop cu această țigară următorul mesaj: „Sinucidere, nu supradoză”. Asta mi-a plăcut, mi s-a părut cel mai frumos bilet de adio. După aia a început să cânte la chitară, nu mi-a plăcut vocea lui, groasă și răgușită, dar l-am rugat pe George, trubadurul s-o pună pe-aia cu Nothing else matters și după vreo câteva melodii i-am zis, „George, eu o să plec”, „Pleacă frate”, a răspuns instant, i-am zis că mi-a făcut plăcere, am dat mâna și am plecat. De ce nu scriem scrisori de sinucidere fără să ne sinucidem?