O sensibilitate-n plus

Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.

Niciun poetician dintre cei pe care i-am studiat la facultate nu m-a făcut să înțeleg mai bine funcția poetică a limbajului ca Emilian atunci, deși abia peste ceva timp am făcut legătura, era ceva care redefinea schema proceselor de comunicare pe care-o făcusem în liceu și în care n-am crezut niciodată, o redefinea sau o distrugea pur și simplu. Canalul folosit de emițător devenea un adevărat câmp de luptă, pregătit cu migală dinainte, minat cu tot felul de funcții, astfel că atunci când mesajul, cuvintele alea înaintau neștiutoare pe câmp, erau inevitabil detonate, deturnate de la sensul lor propriu, explodând într-o miriadă de sensuri ascunse: asta era cea mai plăcută chestie, explozia aia ca un joc de artificii care nu era totuși un joc de cuvinte, care ar fi fost banal prin comparație, ci pur și simplu o debanalizare totală, o nouă legătură care se crea la capătul mesajului, pe care-l reproiectai înapoi ca să înțelegi că de fapt acest sens nebănuit era de la bun început în fața ta, așteptând cuminte pe cineva care să-l înțeleagă, să-i actualizeze virtualitatea. Numai noi percepeam însă asta, pentru că la fel cum studenții de la real aveau jargonul lor, și el axat pe virtual, doar că alt virtual, la fel aveam și noi jargonul nostru, un jargon invizibil și existent în limbajul comun sub formă latentă. Nu-mi părea rău că făcusem facultatea asta.

Relația asta s-a păstrat de atunci și sper să se păstreze pentru tot restul vieții, o continuă pendulare a sensurilor dinspre suprafață spre adâncime, coordonate care nu sunt definite pe axă verticală ci într-o formă de cerc, pentru că, spre deosebire de robinetul stricat de acasă, pe care-l învârți spre dreapta, îl deschizi, îl mai învârți spre dreapta, ai presiune mai mare, continui să-l învârți în aceeași direcție și în cele din urmă se închide, noi când ajungem la aceeași suprafață de la care am pornit, făcând ocolul în adâncime, ajungem la cu totul alt rezultat. Privim suprafața prin prisma adâncimii, deși tot aceeași suprafață privim, și acolo se desfășoară de fapt jargonul nostru.

Am văzut însă mulți care au renunțat la jocul ăsta în favoarea unei comunicări evidente, la scara 1:1, din simplul motiv că nu mai au partenerii de dialog care să aibă acces la dedesubturi. Presupun că e destul de greu pentru cineva care a terminat Litere să nu-și mute anturajul într-o cu totul altă direcție, și odată ce nu mai ai cu cine să exersezi funcțiile astea ale limbajului, ele se tocesc, la fel și limbajul. E drept, pornești cu o sensibilitate în plus față de ceilalți, dar o pierzi pe parcurs, pe măsură ce încetezi să mai duci acea luptă continuă atât împotriva evidentului, cât și împotriva profunzimilor. Ce ne interesează cu adevărat e acel evident la care ajungem după ocolul în adâncime, la care ajungi însă degeaba de unul singur, din moment ce pentru ceilalți efortul tău e invizibil. E păcat pentru că ăsta e probabil singurul lucru cu care rămânem după facultate.