Aici e viaţa

Românul s-a născut la provincie, acolo unde se întoarce de sărbători cu şi în ciuda căilor ferate române, acolo unde îl aşteaptă mereu aceeaşi viaţă de care a fugit ca de dracul cu prima ocazie, de care şi-a dat seama că oricum nu poate să fugă şi-acum o-mbrăţişează resemnat, pe care şi-a dat seama că a imitat-o de fapt în mod inconştient tot timpul ăsta, în mod reflex sau antireflex, căci ce e tot efortul nostru interpretativ prin care ne facem că ne maturizăm dacă nu doar o poveste pe care ne-o spunem noaptea ca să adormim liniştiţi, dar la care nu visăm cu adevărat niciodată pentru că avem cu totul alte dorinţe, pe care n-o atingem niciodată pentru că ne despart nu doar vreo doi, trei de ani de vârsta la care ne imaginăm că ne-au făcut părinţii noştri (încercaţi să vă amintiţi vârsta părinţilor voştri şi-o să vedeţi că n-au aşa ceva, sunt doar mereu bătrâni sau mereu în plin proces de îmbătrânire), dar şi vreo doi, trei ani lumină de felul în care trăiau părinţii noştri, de felul în care au tot trăit de atunci când fără prea mari procese de conştiinţă au făcut saltul ăla în gol, şi după aia s-au întrebat oare de la ce înălţime şi de câte ori am sărit?

Nu părinţii noştri ne-au născut, ci provincia: aici e viaţa în general şi viaţa noastră în particular, aici e viaţa pe care o imităm în simulacrul nostru de zi cu zi, în care se face că muncim, plătim facturi şi mergem la piese de teatru, plănuind să trântim şi-un copil pe la vreo 30 de ani, dar plănuind asta des ca nu cumva să uităm. Nu părinţii noştri ne-au crescut, ci provincia, care reglează în aşa fel conturile încât indiferent de cât de sus şi de câte ori ai cădea, să aterizezi mereu în picioare, pentru că părinţii au nouă vieţi din care ne dau şi nouă câte una, restul şi le pierd pe parcurs. Nu le mulţumeşti niciodată pentru că aici cu toţii urâm scenele din filme americane, dar mai ales pentru că de fapt nu ştii de ce să le mulţumeşti, n-ai cum să arăţi cu degetul spre lucrul ăla pe care l-au făcut pentru tine şi ai impresia că de fapt tata chiar era magician, cum făcea să dispară şi să apară moneda de după ureche, la fel ne-a crescut toţi anii ăştia, fără să-ţi dai seama cum sau ce a făcut. Mama spune că o să vină totul natural şi că n-are de ce să-mi fie frică, dar oricât de deschisă la minte ar fi nu înţelege că nu de copii mi-e frică, ci de ideea de copii.

Tot timpul cauţi un subiect de roman şi când te-ntorci în provincie din instinct închizi ochii la toate ficţiunile de care te loveşti, pentru că ştii că astea sunt reale. Iubirile din provincie sunt eterne pentru că aici oamenii nu au o educaţie sentimentală, habar n-au că sentimentele şi afecţiunea sunt resurse pe care trebuie să le chibzuieşti toată viaţa, aşa că le dau pe toate într-o singură mână, material pentru telenovele; problemele materiale sunt mult mai adevărate pentru că aici oamenii când nu au bani le plâng copiii, material pentru drame; şi, da, aici toate fetele sunt la fel pentru că au fost turnate în combinat, în vremurile bune când funcţionau toate furnalele, material pentru labă, da, mamă, mi-e frică de viaţa aia mică ca de dracu' şi-aş vrea să opresc cumva provincia, să-i scot încărcătorul din priză şi s-o văd cum se descarcă, încet, încet, pălindu-i liniuţele bateriei.