Abia aștept să-mbătrânim

toată ziua am avut impresia că tre' să vină poștașul cu pensia

Râdem și glumim pe tema asta, dar adevărul e că mai avem o grămadă până să-mbătrânim. Sigur, ne-am uitat cu toții la videoclipul ăla în care copiii nu știu să folosească un walkman, se uită la el ca la un dispozitiv antic, în timp ce nouă  ne-au luminat copilăria. Sigur, am terminat de ceva timp facultatea și acum suntem pe cont propriu, prieteniile sunt mai greu de legat și mai important de întreținut. Înainte ne despărțeam de prieten/prietenă din cele mai stupide motive, acum orice despărțire e un lucru aproape existențial, îți schimbă toate perspectivele. Sigur, avem altele pe cap, probleme de oameni care fără voia lor sunt mari. Dar dacă stăm bine să ne gândim, nu copilăria este cea mai frumoasă perioadă, pe care într-adevăr toată lumea o laudă și mai apoi o caută, paradisul pierdut. Ar trebui să fim extrem de mulțumiți nu numai de faptul că nu mai suntem copii, dar că, încet-încet, nu mai suntem nici tineri. 

Fiecare îmbătrânire aduce o schimbare de perspectivă, lucru vizibil cu ușurință. O schimbare totală, care afectează modul în care te raportezi la tine și la lume. Ăsta e cel mai important lucru. De ce aș vrea să rămân cât mai mult tânăr din moment ce singurul lucru care mă interesează, de fapt, este să pot experimenta lumea altfel? La fel cum ne-am bucurat când am trecut pragul de 18 ani, la fel cum ne-am bucurat când am ajuns la facultate, la fel ar trebui să ne bucurăm și când trecem de 30, 40, spre cel mai râvnit prag, 50 de ani. Nu există nicio criză a bărbatului în vârstă de, există doar criza omului care vrea să stagneze, împotriva oricărui impuls natural spre evoluție. 

Poate că nu e ceva atât de clar încât să poți să pui exact degetul și să zici, gata, de aici încolo începe adolescența mea, de aici tinerețea, iar de aici maturitatea. Acum sunt bătrân. Schimbările astea de perspectivă vin când vor ele, poate că poți să le dai un impuls, dar nu le poți controla. Uneori nu vin deloc. Eu sper să vină mai repede, pentru că fiecare vine cu noi aștepări, și singurul lucru pe care mi-l doresc nu e să reușesc, ci să reușesc în condițiile în care așteptările au fost foarte mari. 

De la un copil orice te surprinde. E adevărat, când îmi citeam compunerile în clasa a patra toată clasa râdea, inclusiv doamna învățătoare. Dar râdeau pentru simplul motiv că parodiam seriale tv, scriam despre extratereștri și roboți ca vestitori ai primăverii. Câțiva ani mai târziu poate că ar fi fost în continuare nostim, dar mult mai puțin ca atunci. În liceu totul s-a schimbat pentru mine, am început să scriu poezii de dragoste și eram convins că așa e mult mai bine, pentru ca după liceu să-mi fi dorit să nu le fi scris niciodată. Simțeam că pot mult mai mult, dar nu înțelegeam exact unde și ce greșeam. În facultate mi-am dat seama și am putut să scriu niște povestiri și mai bune, cele mai bune, până în momentul în care am terminat facultatea, le-am recitit și mi-am dat seama cât de proaste sunt, și eu odată cu ele. Încă nu înțeleg exact ce, dar intuiesc că mă așteaptă, ascunsă undeva, o nouă schimbare de perspectivă. În lipsa ei nu pot mai mult, pot doar cel mult să-mi folosesc intuiția și să nimeresc din când în când un text bun. 

Așa că aștept cu nerăbdare o nouă îmbătrânire, care să-mi schimbe nu numai stilul, ci tot ceea ce mă definește. Sigur, mi-e frică să nu cumva să vină fără niciun fel de înțelepciune, dar e un risc pe care oricum trebuie să mi-l asum. Cu sau fără, e clar că bătrânețea o să aducă niște certitudini de care avem foarte mare nevoie.