Toate lucrurile de care astăzi nu m-am plâns ieri

Astăzi am făcut 29 de ani ieri, vârstă de care nu sunt mândru, dar de care nici nu mă plâng. De fapt, întrebați „cum e viața”, majoritatea oamenilor vor recunoaște că se putea și mai bine.

Astăzi, de exemplu, pe lângă faptul că am făcut 29 de ani ieri, m-am uitat pe geam la cel mai alb și pufos nor pe care l-am văzut tot anul, ceea ce nu înseamnă totuși atât de mult din moment ce a fost atâta poluare mereu.

Dar norișorul acela vestea un „se putea și mai bine” virtualizat chiar acolo, în fața ochilor mei. M-am uitat îndeajuns de mult la el cât să-mi dau seama că venea de la furnalul care încălzește cu cărbune întreg cartierul. Mi-am zis iarăși că se putea și mai bine. Dar nu mă plâng, ce cartier mai are fabrică de nori?

Iar vârsta e un construct social. Întrebați orice student la litere și o să vă lămuriți că, într-adevăr, ca și restul lucrurilor, vârsta e un construct social. Dacă nu am ține contul, poate n-am mai simți că îmbătrânim tot timpul. De exemplu, dacă n-aș ști ce vârstă am și m-aș uita în oglindă, aș putea să jur că astăzi am făcut 21 de ani ieri. N-aș avea de ce să mă plâng.  

M-am mai uitat în cameră și am observat că, în ciuda faptului că am dulapuri imense, imediat ce apare un scaun în ecuație, toate hainele vor eșua invariabil pe el. Normal că s-ar putea și mai bine. De exemplu scaunele să aibă, în loc de picioare, sertare. Nu că ăsta ar fi un lucru de care să ne plângem.

Pentru a evita construcția incorect gramaticală „ca și” atunci când se dorește evitarea cacofoniei, s-ar putea recurge la varianta corect gramaticală „și ca”. De exemplu, „Ca și coleg de facultate, el e de acord cu propunerea mea lingvistică” ar trece în „Și ca coleg de facultate, el e de acord cu propunerea mea lingvistică”. Iar pentru a se evita și noua cacofonie astfel rezultată, s-ar putea folosi „Și ca și”.

În cameră mai am o folie de plastic cu bule de la un cadou pe care l-am primit ieri astăzi. Bulele sunt de o calitate nemaipomenită. Când le strângi între degete, odată cu pocnitul bulei pocnesc și toate problemele. De ce nu se vând bule de plastic la magazin? În loc de semințe, să zicem.

Poluarea e un lucru deprimant. Toți liderii planetei ar trebui să cadă de acord să ne referim la planeta noastră ca la o ființă. Astăzi, Pământul nu se simte bine în China și a făcut temperatură în Antarctica. În America, o mică indigestie.

Îmi vine greu să găsesc haine potrivite, deoarece sunt slab. Femeile nu au această problemă. Hainele lor sunt făcute pentru slăbănoaice. La bărbați e diferit. Nici măcar curelele, care ar trebui, în mod normal, să fie aliatele mele, nu mă ajută cu nimic. De fiecare dată când îmi cumpăr o curea, am impresia că trebuie să-mi mai cumpăr una care s-o țină pe cealaltă.

Singura perioadă în care m-am simțit bine din acest punct de vedere a fost în timpul regimului Ciorbea. De fiecare dată când se adresa națiunii, el spunea că trebuie să strângem și mai mult cureaua. Numai atunci am simțit că oamenii înțeleg cât de greu îmi e. Nu că m-aș fi plâns atunci astăzi de asta.

voiam să facem un copil (voiam să-i spunem Mara)

totul ar fi început ca o glumă, cu o replică amuzantă, tu te-ai fi așezat pe marginea patului dezbrăcată și ai fi spus pe tonul pe care toate femeile îl au când spun asta: „mi-a întârziat de cinci zile”, eu mi-aș fi aprins o țigară și-aș fi răspuns imediat: „o să-i spunem Mara”, tu ai fi râs nu neapărat de replică, mai degrabă de spontaneitatea și stranietatea ei, ai fi întrebat așa cum faci de obicei atunci când știi deja răspunsul: „cui?”, eu aș fi tras un fum și m-aș fi uitat galeș&gay la trupul tău gol, m-aș fi apropiat cu buzele de coapsele tale, aș fi zâmbit ca pentru mine și aș fi zis: „oricui o ieși de-aici”, și fix înainte să-ți sărut sexul aș fi adăugat: „Mara, te pupă tata”.

(când Mara ar fi fost destul de mare i-aș fi povestit episodul ăsta în timpul uneia dintre obișnuitele noastre beții, cu foarte mult umor; ea ar fi râs așa cum râdeai și tu la început, când abia ne cunoșteam, crezând la fel ca tine că sunt natural și spontan fără să știe că mi-am cultivat naturalețea asta la modul profesionist timp de opt ore pe zi, la fel cum am lucrat la glumele și naturelețea care te-au atras la mine de la bun început, fiind convins că într-o zi o să găsesc pe cineva ca tine și că doar astfel i-aș putea atrage atenția, ceea ce justifică din plin toate orele petrecute târziu în noapte rulând încontinuu scenarii legate de întâlnirea perfectă, replicile perfecte, glume care sunt amuzante doar atunci când sunt spuse instant, declarații în același timp romantice și autoironice venite la momentul oportun, gag-uri pentru fiecare situație posibilă, pentru atunci când mergem beți pe stradă, pentru când mergem mahmuri sau treji, pentru când mergem cu CFR, pentru când intrăm pe ușă, pentru când îți desfac sutienul, pentru când nu-ți mai găsesc lenjeria intimă prin lenjeria de pat; și tu tot timpul crezând că am simțul umorului în mod natural, fără să ai nici cea mai vagă idee câți ani mi-a luat să lucrez la asta în cele mai mici detalii, totul doar ca să-ți întrețin curiozitatea îndeajuns cât să ajungem la episodul cu ciclul în care deja ai fi simțit înstrăinarea, ai fi simțit că încep să mă adresez altcuiva, și nici tu nici Mara n-ați fi avut niciodată habar de munca surdă și invizibilă pe care am depus-o ca să devin pentru voi mai întâi iubitul, apoi tatăl perfect).

în fine, gluma s-ar fi îngroșat, cinci zile ar fi devenit zece, deja am fi vorbit la modul foarte pragmatic despre ce-am putea face mai departe iar eu m-aș fi bucurat enorm că în sfârșit folosim din nou pronumele personal la forma de plural. posibilitatea avortului, la care tu ai fi te-ai fi referit la început ca la o certitudine, aș fi exclus-o spunându-ți că decizia este a ta, în cele din urmă e vorba despre corpul și conștiința ta, vrei să pleci în Italia să faci doctorat, cine suntem noi să ne opunem, dar m-aș fi referit întotdeauna la embrionul ăla spunându-i pe nume, Mara, începând deja războiul psihologic pe care nici picurat cu ceară nu l-aș fi recunoscut, „sunt convins că și Mara ar înțelege”, „cu siguranță că Mara ar merita mai mult decât i-am putea oferi”, „poate că de fapt Mara ar fi unul dintre copiii ăia răzgâiați pe care amândoi îi urâm”, „Mara încă nu gândește deci într-un sistem cartezian de referință nici măcar nu există”. 

toate lucrurile astea te-ar enerva la culme, cu atât mai mult cu cât eu m-aș ascunde, n-aș recunoaște nici în ruptul capului că vreau să te influențez atât de subliminal încât e totul pe față. într-o seară ai începe discuția printr-o condițională, „ok, dacă ar fi să o păstrăm, ce...” și eu aș ști că am reușit, că am obținut cea mai murdară și importantă victorie din viața mea, care în sfârșit avea să fie mai puțin importantă decât viața altcuiva, a Marei căreia aveam să-i spun, atunci când în mod inevitabil avea să mă întrebe „eu cum am apărut pe lume?”, că pe ea n-a adus-o nici barza nici interacțiunea sexuală, nu, ai apărut în urma unei sesiuni de brainstorming la care și eu, și maică-ta am venit cu cele mai bune idei și intenții, doar că tu te-ai dovedit a fi cea mai bună dintre ele.

Postapocalypse now

Tianjin, orașul cu cea mai roșie lună, locul perfect pentru melancolie. Tianjin, orașul cu o mie de furnale fumegând de-a lungul câmpiilor industriale. Îmi iau inima-n dinți și ies într-un bar cu Zoey, atmosferă occidentală, barmanițe care-ți vorbesc în engleză, mesele pline de americani și europeni din toate punctele cardinale în afara estului, al cărui singur și umil reprezentant rămân.

„Why do you like bars?” întreabă Zoey cu inocența celor crescuți într-o cultură unde se mănâncă în scop de entertainment. „I don’t know, it’s that feeling you get when you spend your evening drinking and talking to someone you like… the night turns into this giant wave you’re surfing together”, „You like surfing?”

Sobre totz aurai gran valor

Doamnă, cât aș fi de onorat

peste toți, dacă alegi să-nlături

haina de pe sânii tăi, în pat

să-ți văd paloarea formelor sub pături.

Decât o sută cele mai femei

ești mai femeie – nu te laud foarte –

Mai tare decât alta la imperii,

inima la gândul ăsta-mi bate.

Vreau să fiu o vacă

Vreau să fiu o vacă

și nu fiica mamei mele.

Vreau să fiu o vacă

și nu îndrăgostită de tine.

Vreau să mă simt liberă și calmă.

Vreau să fiu o vacă care nu știe niciodată

genul de dragoste în care „te-ndrăgostești de”;

o vacă regală, cu coapse mari și sănătoase

ca un magazin universal,

o vacă pe care-o mulge fermierul în genunchi,

care când moare va simți amurgul

aplecându-se deasupra ei ca pajiștea, să-i ude gura.

Sinucidere, nu supradoză

Mă plimbam cu bicicleta și la întoarcere m-am oprit în părculețul ăla de la Universitate să fumez o țigară, mă simțeam super nasol și singur, de vreo câteva luni mă chinui să scriu un roman și-mi ies numai căcaturi, mă-ntreb ca Salieri în Amadeus oare de ce mi-o fi dat Dumnezeu impulsul ăsta tâmpit să scriu dacă nu mi-a dat și talent, în afară de asta mai am și impresia că sunt un om rău pur și simplu, nu mă interesează nimic altceva decât propria persoană și nici pentru persoana asta nu fac nimic, o las să putrezească, poate de asta îmi plac atât de mult filmele cu zombie, în ultimul timp ideea sinuciderii mă fascinează, moartea e singurul lucru despre care nimeni nu știe nimic, gândul că e ceva acolo și că poate acolo este de fapt locul meu, chestii de-astea.

A-nceput viitorul (poeziei)

Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.

O sensibilitate-n plus

Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.

Aici e viaţa

Românul s-a născut la provincie, acolo unde se întoarce de sărbători cu şi în ciuda căilor ferate române, acolo unde îl aşteaptă mereu aceeaşi viaţă de care a fugit ca de dracul cu prima ocazie, de care şi-a dat seama că oricum nu poate să fugă şi-acum o-mbrăţişează resemnat, pe care şi-a dat seama că a imitat-o de fapt în mod inconştient tot timpul ăsta, în mod reflex sau antireflex, căci ce e tot efortul nostru interpretativ prin care ne facem că ne maturizăm dacă nu doar o poveste pe care ne-o spunem noaptea ca să adormim liniştiţi, dar la care nu visăm cu adevărat niciodată pentru că avem cu totul alte dorinţe, pe care n-o atingem niciodată pentru că ne despart nu doar vreo doi, trei de ani de vârsta la care ne imaginăm că ne-au făcut părinţii noştri (încercaţi să vă amintiţi vârsta părinţilor voştri şi-o să vedeţi că n-au aşa ceva, sunt doar mereu bătrâni sau mereu în plin proces de îmbătrânire), dar şi vreo doi, trei ani lumină de felul în care trăiau părinţii noştri, de felul în care au tot trăit de atunci când fără prea mari procese de conştiinţă au făcut saltul ăla în gol, şi după aia s-au întrebat oare de la ce înălţime şi de câte ori am sărit?

Abia aștept să-mbătrânim

toată ziua am avut impresia că tre' să vină poștașul cu pensia

Râdem și glumim pe tema asta, dar adevărul e că mai avem o grămadă până să-mbătrânim. Sigur, ne-am uitat cu toții la videoclipul ăla în care copiii nu știu să folosească un walkman, se uită la el ca la un dispozitiv antic, în timp ce nouă  ne-au luminat copilăria. Sigur, am terminat de ceva timp facultatea și acum suntem pe cont propriu, prieteniile sunt mai greu de legat și mai important de întreținut. Înainte ne despărțeam de prieten/prietenă din cele mai stupide motive, acum orice despărțire e un lucru aproape existențial, îți schimbă toate perspectivele. Sigur, avem altele pe cap, probleme de oameni care fără voia lor sunt mari. Dar dacă stăm bine să ne gândim, nu copilăria este cea mai frumoasă perioadă, pe care într-adevăr toată lumea o laudă și mai apoi o caută, paradisul pierdut. Ar trebui să fim extrem de mulțumiți nu numai de faptul că nu mai suntem copii, dar că, încet-încet, nu mai suntem nici tineri. 

Trei pierdute

 Stând la fereastră,
Scriindu-mi gândurile-n iarbă, am văzut
un zeu (credeam, dar erai tu) intrând pe poartă.
Sângele mi-a ieșit din vene și s-a-ntors,
de parcă l-aș fi împins afară și retras

Cele mai tari cafele

Niciodată nu mi-a plăcut să mă trezesc dimineața, spre ghinionul maică-mii, care trebuia să tragă de mine din cinci în cinci minute în zilele cu școală. Motivul pentru care în cele din urmă mă trezeam era cafeaua care știam că mă așteaptă, aburind, în bucătărie. În diminețile de iarnă țineam cana cu ambele mâini și beam cafeaua în fața sobei, aruncând din când în când câte un lemn pe foc. 

Într-o dimineață dintr-asta mi-am dat seama cât de mult îmi place lichidul ăla negru, care te trezește și te îmbrățișează cu căldura lui, îl simți infiltrându-se prin tot corpul și resetându-te cu blândețe. Dacă m-aș gândi însă la cele mai anticlișeice imagini posibile, care n-ar apărea în nicio reclamă la cafea, m-aș gândi la astea cinci cafele care mi-au stricat, la timpul lor, ziua: 

Epigrame erotice de la greci citire

Iubirea de femei mă lasă rece,-n schimb

Pentru bărbați ard ca un foc turbat

Cum fustele sunt sexul slab, m-aprind,

Mai cald, mai tare şi mai viu pentru bărbat. (Anonim)

Am descoperit din întâmplare, odată cu Atenor

Că dosul este echivalentul metric al banilor. (Straton)

Limba noastră-i o povară

M-a luat prin surprindere un tip din Londophone când mi-a spus că primul lucru pe care îl observă la oameni e sintaxa, deși tot sintaxa o apreciez și eu cel mai mult, dar numai în timpul lecturii, de asta și sunt nebun după Agopian și Faulkner. Chiar nu-mi trecuse prin cap că ai putea să „vezi”, să fii sensibil la sintaxa cuiva în timp ce vorbește.

Tipul mi-a mai dat vreo două explicații și o sumară descriere, la care nu am fost foarte atent pentru că încercam la rândul meu să îi deslușesc sintaxa. Nu reușeam, era mereu ceva care îmi scăpa, în mare pentru că nu știam exact cum ar trebui să-mi imaginez sintaxa, e ca și cum ai încerca să traduci în timp real dintr-o limbă pe care de fapt n-o stăpânești, chiar când crezi că ai prins ideea apar noi elemente care complică structura și se dărâmă tot eșafodajul.

Funny Games RO

Săteam cu toții în cerc și ne uitam fascinați la Andreea, nu neapărat pentru că avea ea ceva al ei fascinant, cât pentru ce povestea – povești de groază cum nu se mai povestiseră-n Grozăvești, cel puțin cum noi nu mai auziserăm până atunci, Cristina se chircise lângă mine și tremura toată, Andreea-i tot dădea înainte, genul de poveste care începe cu „bazat pe fapte reale”, nume autentice și narator creditabil. Chestia asta i se întâmplase, evident, unei prietene, dar o spunea ca și cum ar fi trăit-o pe propria piele, era noapte târziu și băuserăm cu toții, era numai bine decorul. Se făcea că niște fete găsiseră un apartament bun și ieftin în chirie, doar că era cam ciudat, auzeau tot felul de sunete dimineața, pași și voci ca un clinchet de copii jucăuși.

True defective

Astăzi vom vorbi despre o problemă deseori ocolită în lingvistica contemporană, în speță clasa substantivelor semidefective de dativ. Această clasă nu este amintită încă în noul DOOM, dar va fi probabil cu siguranță definită în următorul noul DOOM. După cum îi spune și numele, substantivul defectiv de dativ poate fi găsit acolo unde avem de a face cu substantive defective de plural. De exemplu, cuvântul „jale”, pe care îl putem întâlni în enunțuri de genul:

Despre ratare cu Bukowski

=delimitări conceptuale=

 

Pe de o parte potențialul, în alt registru centrul, două puncte esențiale, iar pe de cealaltă parte potențialul risipit și marginea. Aceste puncte ni le imaginăm pulsând, cu distanțele variind întruna. Când distanța dintre potențial și potențialul risipit este îndeajuns de mare, concomitent cu distanța de la centru la margine, putem vorbi despre ratare.

Artă modernă

„Încă o dată!” se răsti Cristina la Andrei, care își ridică ochii din telefon ca să-i arunce o privire plină de reproș. „Mai recapitulăm o dată și după aia gata!” Realizând că altfel n-avea s-o scoată la capăt, Andrei îi făcu pe plac: „Da mă, intrăm în muzeu, îmi indici opera de artă” – spuse asta cu un dezgust evident – „aștept să creezi diversiunea și o bag în rucsac”.

Intrară în muzeu și Cristina îi indică un perete imens, pe care erau expuse tot soiul de picturi și instalații moderne. „Aia e, chestia aia roșie de după sticlă”, îi șopti și așteptă nerăbdătoare să dea semne că ar înțelege ceva: „Aha, și chestia aia valorează milioane? Pare mai degrabă un...” Cristina îl întrerupse: „Du-te la locul tău și așteaptă diversiunea!”

Chestie culturală pe net!

Există o chestie pe internet care se numește Hyperliteratura.ro. Zic că e o chestie, dar numele trimite de fapt la două chestii: literatură și internet. Nu e singura chestie de pe internet unde apar chestii despre literatură, și nu e nici cea mai bună, ba chiar e printre cele mai slabe în ce privește conținutul. Genul de chestie la care mamele și tații noștri care de-abia au învățat să mânuiască internetul i-ar da like, pentru că literatură. Dar în același timp genul de chestie pe care orice om care se respectă ar evita-o.

Arta de a scrie un eseu prost

Indiferent despre ce domeniu e vorba, eseul începe cu o temă generală și un deadline. Când afli termenul de predare ai, probabil inconștient, sentimentul că eseul este de fapt gata, l-ai și scris în mintea ta și gravitează pe-acolo pe undeva, prin cotloanele întunecate ale creierului, într-o formă pe jumătate creată prin chiar faptul că e increată. Sigur, despre X pot să scriu câteva pagini, mai ales dacă citesc Y și Z, n-ar trebui să dureze mai mult de câteva zile din momentul în care mă apuc serios de treabă. Pornești de la două premise, ambele pline de speranță: ai o abiltate de care nu ești pe deplin conștientă, prin care se face că eseul este ca și scris, deși nu te-ai apucat nici măcar să citești pentru el. Doi, ești convinsă că poți să te apuci serios de lucru. Sigur, poate nu chiar azi, este totuși devreme, dar de mâine începi să frunzărești niște chestii, pui pe foaie idei vagi, la care te mai gândești în zilele următoare. Când o să te apuci de scris ca lumea va fi ca și când ai transcrie de fapt eseul, care a stat tot timpul ascuns într-un colț nebănuit al minții tale. Să-i mulțumim celor care ne-au împins în tot timpul ăsta de la spate, că fără ei n-am fi avut impulsul de-a scoate afară tot ce era acolo.