Sobre totz aurai gran valor

Doamnă, cât aș fi de onorat

peste toți, dacă alegi să-nlături

haina de pe sânii tăi, în pat

să-ți văd paloarea formelor sub pături.

Decât o sută cele mai femei

ești mai femeie – nu te laud foarte –

Mai tare decât alta la imperii,

inima la gândul ăsta-mi bate.

Vreau să fiu o vacă

Vreau să fiu o vacă

și nu fiica mamei mele.

Vreau să fiu o vacă

și nu îndrăgostită de tine.

Vreau să mă simt liberă și calmă.

Vreau să fiu o vacă care nu știe niciodată

genul de dragoste în care „te-ndrăgostești de”;

o vacă regală, cu coapse mari și sănătoase

ca un magazin universal,

o vacă pe care-o mulge fermierul în genunchi,

care când moare va simți amurgul

aplecându-se deasupra ei ca pajiștea, să-i ude gura.

Sinucidere, nu supradoză

Mă plimbam cu bicicleta și la întoarcere m-am oprit în părculețul ăla de la Universitate să fumez o țigară, mă simțeam super nasol și singur, de vreo câteva luni mă chinui să scriu un roman și-mi ies numai căcaturi, mă-ntreb ca Salieri în Amadeus oare de ce mi-o fi dat Dumnezeu impulsul ăsta tâmpit să scriu dacă nu mi-a dat și talent, în afară de asta mai am și impresia că sunt un om rău pur și simplu, nu mă interesează nimic altceva decât propria persoană și nici pentru persoana asta nu fac nimic, o las să putrezească, poate de asta îmi plac atât de mult filmele cu zombie, în ultimul timp ideea sinuciderii mă fascinează, moartea e singurul lucru despre care nimeni nu știe nimic, gândul că e ceva acolo și că poate acolo este de fapt locul meu, chestii de-astea.

A-nceput viitorul (poeziei)

Limbajul ne este destul de inutil. Există o barieră care ne blochează să zicem ce vrem să zicem. Adică să mergi la un om singur și să nu-l întrebi, „Ce-ai? De ce te simți așa?” (de parcă am putea repara cauza) ci mai degrabă: „Cum e să fii singur?” și el să-ți răspundă, „Păi e așa și pe dincolo”. Mă gândeam la un personaj care trăiește toată viața lui fără să știe dacă tipa care i-a zâmbit, sau cu care a ieșit în oraș, îl iubește sau nu. Asta doar pentru că nu a putut să o întrebe direct atunci când a văzut-o prima oară pe stradă. Să-i pună orice întrebare și ea să-i răspundă la fel de direct. (Schema asta o folosește Eliade mai ales, marea întâlnire cu destinul, ratată pentru că omul modern nu mai stăpânește un limbaj al fericirii, și tot interesul modernității în mitologie). Și zic limbaj al fericirii tocmai prin directețea lui, cuvântul nu creează obiecte logospermatic așa, dar directețea la care mă refer, instantanee ca și directețea actului creației prin cuvânt, eliberează de frică, de frica de a nu ști care sunt cuvintele celuilalt, dacă sunt ele și cuvintele tale. Așa apare și Celălalt-ul atât de drag gândirii teoretice, și frica de acesta. Vreau, așadar, un limbaj comun și direct care să reunifice ființa umană încă o dată. Așa n-o să mai fiu singur, nici eu și nici altcineva. Așa o să fim cu toții uniți dincolo de ideologii, de clase, de rase, de gusturi, culori, cultură generală. Dar nu este însăși esența distructivă a poeziei limbajul universal care sufocă umanitatea, marele vis de a o cuprinde într-un singur snop pentru ca poetul să aibă toți prietenii aproape? Nu e bine, poetul trebuie să rămână singur. Odată, mai demult, cineva a încercat să construiască cea mai puternică armată din lume, și toți soldații erau poeți. Aproape că i-a reușit. M-am pierdut pe alocuri. Ideea e că pentru a nu mă simți singur aș vrea să pot să întreb pe toată lumea ce vreau să întreb, și toată lumea să îmi poată răspunde. Evident, m-am gândit că asta nu se poate decât printr-un fel de poezie nouă, care să reformeze definiția modernistă a limbajului. O poezie care să zică, este și are un sens, doar că voi nu l-ați găsit în jurul vostru și ați preferat să ziceți că el nu există. Eu, ca om al sfârșitului de modernitate, nu vreau să cred în singurătate. Și totuși asta, așa cum sper că am arătat, neagă însăși condiția poeziei așa cum o știm. Soldier poet setting the world on fire, as we know it. It's a love-hate thing.