Fast Think Inc. Super-dialogul

Dieter Nisipeanu, cel mai bun șahist român
(fost campion european)

Am mai vorbit undeva despre șah, apropiindu-l de teoria literară. O întâmplare recentă m-a făcut atent la un alt aspect legat de jocul de șah, dar de data aceasta aș vrea să-l apropii de un mod de gândire mai degrabă decât de o teorie. Nu trebuie să știți aproape nimic despre jocul de șah ca să înțelegeți despre ce e vorba.

Pentru că prin șah de fapt nu înțeleg un joc, ci un limbaj. Adică mai mult decât un simplu limbaj – un limbaj perfect, datorat sistemului său închis, un limbaj care în ciuda faptului că nu admite decât o singură interpretare corectă, lasă totuși loc imaginației să-și spună cuvântul, ceea ce s-ar traduce prin faptul că există anumite mutări sau linii a căror funcție este mai degrabă poetică (oricine i-a studiat pe cei mai înzestrați jucători știe asta).

Site-ul analfabeţilor

N-am primit adineauri niciun mail uluitor, dar am citit un „articol” scris de un uluit. Este vorba despre articolul cu numele senzaţionalist „Universitatea analfabeţilor”, pe care probabil îl ştiţi, mulţi dintre voi chiar l-aţi apreciat pe facebook pentru că sunteţi uşor de dus cu preşul şi sunteţi certaţi cu logica şi gramatica.

Ceea ce o să spun în continuare ar trebui să vă facă să vă simţiţi foarte prost în cazul în care sunteţi printre cei care au apreciat articolul. Mai întâi voi arăta, printr-o analiză stilistică, faptul că scrisoarea de la care se porneşte în acest articol este falsă, iar apoi voi arăta că autorul articolului este prost, şi, nu în ultimul rând, că şi cititorii lui fideli sunt cel puţin la fel de proşti. 

Lista cu cei ce au zis că (și n-au dat tag)

tagline: „precum ordin ai dat, așa am făcut”

Am primit la poșta redacției noastre o scrisoare de la domnul universitar Daniel Cristea-Enaque, care ne roagă să o distribuim mai departe, către toți cei interesați. În această scrisoare, a cărei redactare a început în urmă cu câțiva ani și, din câte se pare, nu se va opri niciodată, Daniel ne vorbește despre dificultățile întocmirii listei negre, care îi cuprinde pe toți cei care au demonstrat o atitudine imorală pe paginile lor personale de facebook sau aiurea.

Este vorba despre persoane care fie nu au dat tag, fie au menționat oameni care nu au cont de facebook sau care erau protejați de nemiloasa lege a moralei, reuniți cu toții sub denumirea (pe care o vom folosi de acum încolo) de „dușmani”. Iată mai jos scrisoarea lui Daniel:

Aww, ce drăguț!

un om căra în spate/ un gram de parșivitate

Derrida spune că limbajul a apărut în momentul în care bărbații bolnavi ai peșterii și-au dat seama că ei nu vor putea niciodată să agațe o femeie folosind bâta. Ok, poate că Derrida nu spune asta, dar așa a fost. În momentul ăla, bărbații au inventat o chestie mai nasoală ca bâta, pe care au folosit-o ca să trezească interesul femeilor: dulcegărismele.

Chestia asta a dat rezultate pentru că reprezentantele sexului slab sunt slabe de înger. Nu există femeie care să nu aibă slăbiciunea asta – să i se spună chestii drăguțe. Nu pot să-mi dau seama de ce, pur și simplu așa este. Și sunt convins că cea mai veche meserie din lume e tocmai asta – exploatarea slăbiciunii femeii, care la început nu ducea în niciun caz la ceva material. Nu, femeia voia să se simtă specială. Să-i spui dulcegărisme frumos. Asta nu se va schimba niciodată, singurul lucru care se schimbă e felul în care le bagi dulcegărismele astea pe gât, pentru că în ziua de azi nici femeia nu mai e ce-a fost.

Pleșu vision, activate!

De când m-am mutat în Crângașiul Mijlociu am simțit că îmi lipsește ceva esențial întru înțelegerea lumii înconjurătoare, dar abia recent mi-am dat seama despre ce era vorba. Ne întorceam într-o noapte cu taxiul dintr-un bar unde băusem destul, iar prietena mea îi explica punctual șoferului pe unde să meargă ca să ajungem cât mai repede la destinație. După ce a ascultat cu aparentă politețe indicațiile ei, șoferul a dat o replică pe care nu am înțeles-o din prima, a zis: „Nu știu, să vedem ce zice și domnul”, iar prietena mea i-a dat o replică pe care probabil că el n-a înțeles-o: „Nu știu, în familia mea mama conduce mașina”. Atunci mi-am dat seama că, pentru a înțelege realitatea înconjurătoare, ar fi trebuit ca în taxiul nostru să se afle Andrei Pleșu. 

Nu știu exact cum s-ar fi comportat acesta atunci, în taxiu, dar sunt convins că după ce am fi ajuns la destinație ne-ar fi luat pe amândoi deoparte și ne-ar fi extras esențialul din întâmplarea la care am fi fost  cu toții martori. Ar fi vorbit probabil despre o anumită mentalitate care, iată, din păcate încă mai guvernează mințile bărbaților și ne-ar fi explicat, pe scurt, ce e-n neregulă cu societatea noastră. Apoi ne-am fi despărțit, acompaniați de norișorii de fum pe care i-ar fi împrăștiat, cu pipa lui, Pleșu. 

Top 5 reacții din cauza la textele mele

Nu cred că exită student la Litere care să nu fi scris la un moment dat vreun text literar, chestie care se justifică destul de ușor, pentru că fie 1: Îți place să scrii literatură așa că dai la Litere, fie 2: Dai la Litere, citești atâta literatură până când ai impresia că ai putea să scrii și tu.

Și după ce ai scris un text ce faci? Mai ales că ai la îndemână adresele de mail sau conturile de facebook ale colegilor tăi literați? Nu te poți abține și la un moment dat trimiți textul măcar unui singur coleg, cu care te înțelegi mai bine, să vezi ce părere-și face. Dacă ești mai încrezător, așa cum din păcate eram și eu, trimiți textul mai multor persoane, poate chiar și unor profesori care-au făcut greșeala să-și manifeste interesul față de persoana ta.

Aici, la bătrânul safo, am mai pus o dată problema asta din punctul de vedere al nefericitului/nefericitei care trebuie să-i spună unui prieten că nu-i plac poeziile lui fără să-l rănească, dar acum aș vrea să mutăm puțin unghiul de abordare spre nefericitul/nefericita care primește răspunsul nefavorabil. Iată deci topul reacțiilor pe care le-am primit din partea colegilor când i-am întrebat ce părerea au avut despre povestirile mele.

Câteva lecții de tehnică de la T.O. Bobe

T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, 2011

tagline: „o să uiți că ai vrut să polenizezi lumea 

cu urmele altor lumi” (pag. 245)

Contorsionista este una dintre cărțile care pot fi citite ca un manual de tehnică narativă. Fiecare povestire în parte ar merita o analiză naratologică, dar mă voi limita în cele ce urmează la povestirea Bună dimineața, cimpanzeeo, și nici măcar pe aceasta n-o voi aborda decât marginal.

Ca și în restul povestirilor care alcătuiesc Contorsionista, Bună dimineața, cimpanzeeo are un profund caracter cinematografic, ceea ce ar putea la fel de bine să fie și o cheie de lectură (a se citi, de exemplu, cu Videologia în mână). Dar ce e frumos este că acest caracter cinematografic este total diferit de nararea anostă, rece a unui autor ca Alain Robbe-Grillet. Din contră, T.O. Bobe reușește să creeze un narator care redă secvențele filmic, cadru cu cadru uneori, fără să păstreze o poziție fixă de-a lungul narațiunii: nu este nici după umărul personajelor, nici înăuntrul acestora, ci oriunde simte că e nevoie de el, într-o manieră extrem de ludică – ca și cum Robbe-Grillet și-ar fi dat întâlnire cu Julio Cortazar.