Despre dezamăgire, dezamăgitor

Am intrat la Litere pe la mijlocul listei cu înscriși și am absolvit tot pe-acolo. Deși am avut momentele mele bune, mereu m-am asigurat că într-un fel sau altul mă întorc în linia mediană la final, chiar după ce toată lumea se întreba dacă nu cumva de data asta n-o să mai fie așa, prietenii care mă felicitau pentru cine știe ce, părinții cărora le promiteam că o să-i mai sun după, să le spun cum a fost, profesorilor care aveau încredere în mine. Nu era nimic nou, literatura în general era de fapt ultimul domeniu în care mai puteam dezamăgi, cu toate celelalte terminasem de mult, urmând mai mult sau mai puțin cam același traseu.

Harta plictiselii

Galați, oraș postapocaliptic, se vede asta și din aspectul noii gări, care preț de cîțiva ani a arătat modern, pentru ca apoi să se deterioreze treptat și să reintre în specificul local. Ușile glisante nu mai glisează de mult, în schimb îi îndreaptă pe oameni spre ușile normale, pe care oricum nu le folosește nimeni, alegând în schimb drumul care trece chiar pe lângă fosta clădire impozantă a gării, mergând pe un pod de lemn improvizat peste gropi și mocirlă, pentru că drumul acesta este mai scurt. Galați, oraș eliptic.

Break Beat Break

de Marcus Wicker. Un interviu aici. O recenzie aici.

Break Beat Break

vine de la „Break Beat”.  Adică
efectul statornic de tobă cu bucata de cinel solo
care reuşeşte mereu să invoce toate sfintele duhuri

în orice breakdancer cu puls. Ca în James Brown.
Ca-n orice de James. Ca-n „Amen Break”,
şase secunde de gospel beat pe vinilul întors.

Bătaia din Break Beat Break vine din noi.
Face parte din inconştientul nostru audio colectiv.
O pauză pentru o cauză. Cauza fiind nesfârşita

dependenţă de mişcare a corpului, care-nvârtit invers
pe discul patefonului, şi-ar arăta probabil
legătura lui cu gândirea. Se întâmplă pe o insulă pustie

de cântec, când o linie de ruptură sparge
starea budistă indusă de bas şi începi să-ţi spui
Drace ! Ce specie de om mai sunt şi eu?

Secvența perfectă

27 de ani e vârsta la care fotbaliștii ating vârful carierei lor. Talentul și experiența ajung în punctul în care se înțeleg cel mai bine, și dacă nu intervine vreo accidentare mai serioasă sau o pasă foarte proastă, de obicei fotbalistul are parte de cea mai fructuoasă perioadă. La filologi e mai greu de spus, vârful carierei ar putea să apară înainte, după 50 de ani sau niciodată. Într-un coșmar, îmi promiteam că a doua zi aveam să scriu cel mai bun roman. A doua zi muream de bătrânețe.

The anti-social contract

Oglinda nu e niciodată de-ajuns, nu înțeleg cum pot fetele să petreacă atâta timp studiindu-se acolo fără să simtă că o iau razna, că le lipsește o unealtă pe care orice civilizație care se respectă ar fi inventat-o în urmă cu câteva mii de ani, o suprafață de unde să te poți privi prin pielea altcuiva, unui necunoscut la gândurile căruia să ai totuși acces.

Nu numai că nu a inventat nimeni așa ceva, nici nu s-a simțit vreodată nevoia unei astfel de unelte, măcar pentru simplul scop de a te machia. Să poți să te vezi prin ochii celui pe care știi că vrei să-l impresionezi, să-i observi reacțiile la fiecare nuanță, dungă și contur – cât de mult ar ușura asta lucrurile.