voiam să facem un copil (voiam să-i spunem Mara)

totul ar fi început ca o glumă, cu o replică amuzantă, tu te-ai fi așezat pe marginea patului dezbrăcată și ai fi spus pe tonul pe care toate femeile îl au când spun asta: „mi-a întârziat de cinci zile”, eu mi-aș fi aprins o țigară și-aș fi răspuns imediat: „o să-i spunem Mara”, tu ai fi râs nu neapărat de replică, mai degrabă de spontaneitatea și stranietatea ei, ai fi întrebat așa cum faci de obicei atunci când știi deja răspunsul: „cui?”, eu aș fi tras un fum și m-aș fi uitat galeș&gay la trupul tău gol, m-aș fi apropiat cu buzele de coapsele tale, aș fi zâmbit ca pentru mine și aș fi zis: „oricui o ieși de-aici”, și fix înainte să-ți sărut sexul aș fi adăugat: „Mara, te pupă tata”.

(când Mara ar fi fost destul de mare i-aș fi povestit episodul ăsta în timpul uneia dintre obișnuitele noastre beții, cu foarte mult umor; ea ar fi râs așa cum râdeai și tu la început, când abia ne cunoșteam, crezând la fel ca tine că sunt natural și spontan fără să știe că mi-am cultivat naturalețea asta la modul profesionist timp de opt ore pe zi, la fel cum am lucrat la glumele și naturelețea care te-au atras la mine de la bun început, fiind convins că într-o zi o să găsesc pe cineva ca tine și că doar astfel i-aș putea atrage atenția, ceea ce justifică din plin toate orele petrecute târziu în noapte rulând încontinuu scenarii legate de întâlnirea perfectă, replicile perfecte, glume care sunt amuzante doar atunci când sunt spuse instant, declarații în același timp romantice și autoironice venite la momentul oportun, gag-uri pentru fiecare situație posibilă, pentru atunci când mergem beți pe stradă, pentru când mergem mahmuri sau treji, pentru când mergem cu CFR, pentru când intrăm pe ușă, pentru când îți desfac sutienul, pentru când nu-ți mai găsesc lenjeria intimă prin lenjeria de pat; și tu tot timpul crezând că am simțul umorului în mod natural, fără să ai nici cea mai vagă idee câți ani mi-a luat să lucrez la asta în cele mai mici detalii, totul doar ca să-ți întrețin curiozitatea îndeajuns cât să ajungem la episodul cu ciclul în care deja ai fi simțit înstrăinarea, ai fi simțit că încep să mă adresez altcuiva, și nici tu nici Mara n-ați fi avut niciodată habar de munca surdă și invizibilă pe care am depus-o ca să devin pentru voi mai întâi iubitul, apoi tatăl perfect).

în fine, gluma s-ar fi îngroșat, cinci zile ar fi devenit zece, deja am fi vorbit la modul foarte pragmatic despre ce-am putea face mai departe iar eu m-aș fi bucurat enorm că în sfârșit folosim din nou pronumele personal la forma de plural. posibilitatea avortului, la care tu ai fi te-ai fi referit la început ca la o certitudine, aș fi exclus-o spunându-ți că decizia este a ta, în cele din urmă e vorba despre corpul și conștiința ta, vrei să pleci în Italia să faci doctorat, cine suntem noi să ne opunem, dar m-aș fi referit întotdeauna la embrionul ăla spunându-i pe nume, Mara, începând deja războiul psihologic pe care nici picurat cu ceară nu l-aș fi recunoscut, „sunt convins că și Mara ar înțelege”, „cu siguranță că Mara ar merita mai mult decât i-am putea oferi”, „poate că de fapt Mara ar fi unul dintre copiii ăia răzgâiați pe care amândoi îi urâm”, „Mara încă nu gândește deci într-un sistem cartezian de referință nici măcar nu există”. 

toate lucrurile astea te-ar enerva la culme, cu atât mai mult cu cât eu m-aș ascunde, n-aș recunoaște nici în ruptul capului că vreau să te influențez atât de subliminal încât e totul pe față. într-o seară ai începe discuția printr-o condițională, „ok, dacă ar fi să o păstrăm, ce...” și eu aș ști că am reușit, că am obținut cea mai murdară și importantă victorie din viața mea, care în sfârșit avea să fie mai puțin importantă decât viața altcuiva, a Marei căreia aveam să-i spun, atunci când în mod inevitabil avea să mă întrebe „eu cum am apărut pe lume?”, că pe ea n-a adus-o nici barza nici interacțiunea sexuală, nu, ai apărut în urma unei sesiuni de brainstorming la care și eu, și maică-ta am venit cu cele mai bune idei și intenții, doar că tu te-ai dovedit a fi cea mai bună dintre ele.

Despre ratare cu Bukowski

=delimitări conceptuale=

 

Pe de o parte potențialul, în alt registru centrul, două puncte esențiale, iar pe de cealaltă parte potențialul risipit și marginea. Aceste puncte ni le imaginăm pulsând, cu distanțele variind întruna. Când distanța dintre potențial și potențialul risipit este îndeajuns de mare, concomitent cu distanța de la centru la margine, putem vorbi despre ratare.

Ratologia

În mod normal n-ar fi ieșit din casă, mai avea vreo șapte pagini de scris în ziua aia, dar pur și simplu simțea că se sufoca acolo, așa că vru să ia o gură de aer proaspăt. Scria, evident, un nou roman. Nu-l presa nimeni să-l termine mai repede sau să scrie mai mult, dar avea el o chestie, ceva ce-și repeta mereu în minte ca pe Tatăl nostru, „tre’ să scriu mai mult ca Balzac, tre’ să scriu mai mult ca Balzac...” Spre deosebire de Balzac, n-avea pe nimeni care să-l ajute cu scrisul, vreun învățăcel sau secretară care să brodeze pe marginea subiectului dat. Chiar dacă ar fi avut, tot singur și-ar fi scris literatura – mai avea el o chestie a lui, îi plăcea să-și impună un program infernal, scriind și citind întruna.

Despre dezamăgire, dezamăgitor

Am intrat la Litere pe la mijlocul listei cu înscriși și am absolvit tot pe-acolo. Deși am avut momentele mele bune, mereu m-am asigurat că într-un fel sau altul mă întorc în linia mediană la final, chiar după ce toată lumea se întreba dacă nu cumva de data asta n-o să mai fie așa, prietenii care mă felicitau pentru cine știe ce, părinții cărora le promiteam că o să-i mai sun după, să le spun cum a fost, profesorilor care aveau încredere în mine. Nu era nimic nou, literatura în general era de fapt ultimul domeniu în care mai puteam dezamăgi, cu toate celelalte terminasem de mult, urmând mai mult sau mai puțin cam același traseu.

Theories of Advanced Individual Disorders

Într-una din fanteziile mele, se face că stau întins pe o canapea şi de vreo două ore îi tot enumăr unui psihanalist câteva dintre problemele cu care mă confrunt. În cele din urmă mă ridic, ne salutăm şi plec cu nimic mai mulţumit ca înainte, dar hotărât să ne revedem săptămâna viitoare. 

Psihanalistul pleacă şi el acasă, este poate chiar în preajma sărbătorilor, aşa că îşi vede de ale lui, sau cel puţin încearcă să facă asta, pentru că este genul care-şi ia mereu munca cu el. 

Se aşază masa de Crăciun, rude şi prieteni apropiaţi, soţia e toată un zâmbet, mă rog, tot clişeul. Seara se transformă în noapte şi, unul câte unul, invitaţii pleacă, satisfăcuţi, spre casele lor. 

Când rămâne, să spunem, doar cu un prieten bun, încep să vorbească despre muncă. Se menţionează şi cazul meu, dar cu foarte puţine detalii. În general discuţia capătă o turnură metadiscursivă, despre limitele şi insuficienţele psihanalizei. 

Introducere în tehnica ratării

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să predau un curs opțional despre ratare la Litere, la care să vină printre alții studenți de la filosofie, istorie și arte plastice, pentru că trecerea de la absolvirea unei facultăți cu profil uman la a fi un ratat e deseori atât de bruscă, încât întrebarea firească e de ce, printre toate cursurile care nu o să ne folosească la nimic mai târziu, nu există și unul care să ne pregătească pentru iminenta ratare, pentru uriașa discrepanță dintre a învăța lucruri frumoase și a trăi urât. „Făceți-vă iluzii”, le-aș spune studenților la cursul meu de Introducere în tehnica ratării.

GTA Galați City

Galați, oraș postapocaliptic plin ochi cu zombie mânați doar de instinctul lor de conservare, e de ajuns o scurtă plimbare prin centru ca să-mi redea impresia apăsătoare că sunt înconjurat de toți non-playing characters din GTA, când termini jocul și conduci plictisit prin oraș, doar-doar oi mai găsi pe cineva care să-ți dea o misiune, orice, să ajungi din punctul A în punctul B în câteva secunde și atât, și tot ar fi ceva, dar nu, nimeni nu mai vorbește cu tine pentru că toate personajele sunt de decor și nu pot ieși din scripted events-urile care-i fac să se îndrăgostească, să-și plătească avansul la apartament din banii de la nuntă și jumătate din restul vieții lor, să facă copii ca și cum ar fi cel mai nobil lucru, un alt non-playing character care să populeze orașul dar căruia să-i dai mai mult, îngroapă-l în jucării și plimbări pe faleză și toate șansele pe care tu nu le-ai avut, pune-ți toate speranțele în el pentru că unde tu ai eșuat el ar putea reuși; e ca un virus pe care-l răspândesc în aer, respiri de două ori cu sete și când ajungi acasă tușești, ai febră, te ia cu frisoane și vrei să faci un copil, soluția împotriva tuturor ratărilor și în același timp confirmarea celei mai mari ratări, idee care mă împinge mai departe pe străzile Galațiului, în căutarea unui antivirus care de cele mai multe ori vine în forma unei sticle de bere pe care o beau singur pentru că aici nimeni nu are bani, nici măcar eu, chiar dacă abia am luat salariul, și totuși terasa nu e goală pentru că dacă ești gălățean poți să bei gratis, ca să se vadă frumos - uite, avem tot soiul de oameni, suntem oraș mare; și chiar dacă după o sesiune disperată de dat telefoane găsesc pe cineva care să-mi țină companie, totul se pierde în melanjul ăla anevoios și grețos al lucrurilor banale spuse cu importanță, pentru că dacă petreci mult timp aici nu mai faci diferența, orice depășește un anumit nivel iese automat din mediocru, când de fapt nu face decât să atingă celălalt nivel al mediocrității care e și mai apăsător tocmai din cauza discrepanței, nu despre asta vreau să vorbesc, dar aici dacă spui altceva nu se aude, așa că îi dau înainte și la un moment dat inventez un eveniment ca să pot pleca de la masă, din nou pe străzile din centru, acum amețit și ca și cum nu picioarele, dezamăgirea mă propulsează mereu înainte, poate pe strada asta o să găsesc ceva, poate pe următoarea, o misiune secretă, orice numai să nu mă întorc acasă unde nimic nu m-ar mai proteja de virusul din aer, dacă aș ști unde mă duc aș fugi, dar nu există nimic, doar părinți care-și țin copiii de mână în drum spre faleză, dacă nu sunt atent o să mă ajungă din urmă așa că măresc pasul spre nicăieri pentru că nu există niciun loc unde să mă ascund, ca atunci când mașinile de poliție te încercuiesc în GTA și nu mai ai scăpare, asta e, mă uit la o fetiță care sare pe trotuarul pavat și numără cu glasul ei ca un clinchet când unu, când doi, ca și cum ar juca șotron, părinții ei merg agale în spate, se uită din când în când la ei, mândră de pașii ei săltați și veselia împrăștiindu-se atât de repede încât înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, zâmbesc.

Manualul limitărilor

Mă opresc în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun, ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare, și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc, pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile, din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși; cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni și continui discuția: ce spuneam?

Manualul ratărilor

Cu cât înaintezi mai mult în vârstă cu atât ajungi mai aproape de pragul disperării, la 30 de ani fără nicio mare realizare sau măcar vreo realizare pe care s-o pot spune în câteva cuvinte rudelor (le văd fețele dincolo de ușă când mă duc în vizită, înainte să-mi deschidă, fețe lungi aliniate unele lângă altele ca o hidră și toate curioase, mânate de-aceeași curiozitate, punând aceeași întrebare și mereu ca și cum ar fi o formulă de salut, ceva peste care se trece în mod firesc, dar știu că numai răspunsul la întrebarea aia mai rămâne după plecarea mea, răspuns întors pe toate fețele și transmis mai departe, celui de-al doilea val de fețe lungi ascunse după o altă ușă; întrebarea că adică pe unde mai muncesc, cât câștig, cu cine mai sunt și ce planuri de viitor am – la care trebuie să răspund scurt și la obiect, dacă o lungesc mai mult de un minut mă întrerup cu următoarea întrebare și primul meu răspuns rămâne incomplet și transmis mai departe așa, stigmatizându-mă până la următoarea vizită abia peste un an; mă văd atunci redus la câteva cuvinte pe care eu nu le cred în niciun caz în stare să mă definească, nici măcar parțial din moment ce persoana pe care o descriu îmi e străină și sterilă; bucuria pe care le-o dă acelor fețe lungi în schimb e imensă, ideea vizitei în sine le place cel mai mult, dar vorbele pe care le smulg cu aerul unei ospitalități ieșite din comun le dau ocazia de-a prelungi vizita într-o formă virtuală a doua zi, cu puțin noroc, toată săptămâna, la tefelon sau prin întâlnirile accidentale la piață sau plata facturilor; „A venit Adi pe la noi”, le văd rostind cu plăcerea aia vulgară și perversă pe care doar înaintarea în vârstă ți-o dă, „Da? Ce mai face?”, „S-a despărțit de Alina, acum muncește în altă parte și câștigă la fel...”; tot procesul pare perfect construit și verificat de-a lungul timpului pentru a te face să vrei să ai o realizare, ceva care să se poată transmite ușor mai departe prin viu grai în condiții vitrege dialogului, trebuie să fie ceva ce-ai putea spune despre tine, pozitiv și reprezentativ în doar câteva cuvinte; ca statusurile de pe rețelele sociale, cu singura și totala diferență că astea din urmă se pot referi la orice; am învățat până la urmă să ignor întrebările astea și răspund mecanic, detașat, ca și cum ar fi vorba despre altcineva), de parcă fiecare lucru, oricât de bun ar părea la început, conduce în mod ironic de la bun început spre pragul ăla pe care toată viața te-ai chinuit să-l eviți, ca și cum cineva ți-ar derula viața și te-ar forța s-o trăiești invers, pentru că numai privit așa tot efortul tău e nostim, altfel e pur și simplu trist, și când îți dai seama de straniul tău caz toate lucrurile rămân suspendate în lipsa de gravitație și timp și leneveala în care te-ai scăldat atâția ani, nu, cea mai mare realizare a mea e că nici nu mai caut vreo realizare, și nici măcar nu e ceva cu care să mă mândresc, doar fraza mea reprezentativă la care mă gândesc de fiecare dată când nici eu nu-mi mai înțeleg sintaxa.