O sensibilitate-n plus

Cu Irina și Emilian la metrou, deja așteptăm de vreo zece minute, plictiseala și iritarea se instalează confortabil, nimeni nu vorbește, se aude doar vioara unui cântăreț ambulant. În cele din urmă apare și trenul, lent, mulțimea se îmbulzește spre uși, Emilian zice că parcă e finalul unui film, când intră credits-urile, și deodată chiar așa ne simțim, deși avem aceleași elemente de mai devreme totul pare că s-a redistribuit, vioara e coloana sonoră, trenul lent capătă altă semnificație, simbolizează ceva pentru protagonistul filmului, mulțimea îmbulzindu-se spre uși, viața reluându-și traseul, simțim un fade out pe măsură ce intrăm în tren.

Limba noastră-i o povară

M-a luat prin surprindere un tip din Londophone când mi-a spus că primul lucru pe care îl observă la oameni e sintaxa, deși tot sintaxa o apreciez și eu cel mai mult, dar numai în timpul lecturii, de asta și sunt nebun după Agopian și Faulkner. Chiar nu-mi trecuse prin cap că ai putea să „vezi”, să fii sensibil la sintaxa cuiva în timp ce vorbește.

Tipul mi-a mai dat vreo două explicații și o sumară descriere, la care nu am fost foarte atent pentru că încercam la rândul meu să îi deslușesc sintaxa. Nu reușeam, era mereu ceva care îmi scăpa, în mare pentru că nu știam exact cum ar trebui să-mi imaginez sintaxa, e ca și cum ai încerca să traduci în timp real dintr-o limbă pe care de fapt n-o stăpânești, chiar când crezi că ai prins ideea apar noi elemente care complică structura și se dărâmă tot eșafodajul.

Manualul limitărilor

Mă opresc în mijlocul unei discuții nu pentru că nu știu ce să mai spun, ci tocmai pentru că știu exact ce vreau să spun, am mai spus-o de atâtea ori în alte ocazii, cu rezultate diferite sau asemănătoare, și atunci îmi dau seama că nici nu știu pentru cine mai vorbesc, pentru mine cel de atunci care îmi descopeream cu plăcere propriile idei, exprimate cu elanul descoperirii unui lucru pe care abia înveți să-l mânuiești, pentru mine cel de mai târziu, entuziasmat la gândul testării noilor aptitudini prin confruntare directă, sau pentru persoana din fața mea acum, așteptând un răspuns care o să vină înjumătățit de propria deziluzie, lipsit total de elan și vlagă – copia palidă a celui ce-am fost, trista confirmare a celui care sunt și sumbra prevestire a celui care voi tot continua să fiu; neștiind pentru cine vorbesc ajung să nu mai știu nici de ce, așa că noi bănuieli ies automat la iveală, trezite de imaginea mea rostindu-mi lecția pe de rost, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru că de la un moment dat nu fac altceva decât să-mi repet aceleași idei folosind același tip de discurs pe care-l cunosc la perfecție, sigur, în fața unor persoane sau pe marginea unei teme diferite, lucru care nu mă ajută deloc pentru că la final e vorba doar despre mine și propria mea limitare care mă afectează global, nu doar în discuția în mijlocul căreia m-am oprit ca și cum aș aștepta să strănut, nu, în toate domeniile, din moment ce ușor-ușor îmi pierd total capacitatea de a mai acapara nu noi informații ci noi tipuri de discurs, așa cum de la un moment dat te resemnezi cu faptul că știi o limbă străină, cu care te descurci rezonabil în majoritatea discuțiilor pe care le porți cu străinii, așa că renunți până și la vaga intenție de a învăța o nouă limbă, lucru pe care până nu de mult ți-l promiseseși; cedez tot mai mult teren pentru că renunț la tot mai multe domenii ale cunoașterii care nici măcar nu mi se par inutile, doar greu accesibile în timp util, timp pe care de altfel nici măcar nu-l consum făcând lucrurile care-mi plac, ci lucrurile care îmi plac din obișnuință, absurda vânătoare de timp liber pe care să-l îngrop în cimitirul ratărilor mici și mijlocii, rivalizând la titlul de corporație a ratărilor personale, pe care totuși nu-l ating din simplul motiv că până și ratarea e o idee mai strălucitoare decât ceea ce mi se întâmplă, și atunci îmi cer scuze pentru scurta pauză care a dat naștere lungii digresiuni și continui discuția: ce spuneam?