Danilo Kis.
Suferințe timpurii
2008, Polirom
Trad. din limba
sârbă de Mariana Ștefănescu
Preambulul care nu te dă pe spate (și peste care se poate sări)
Îmi tot vine în
minte o replică pe care am auzit-o de nenumărate ori pe la toate cenaclurile: Nu mă dă pe spate. E poate cea mai des
întâlnită replică, și se poate spune în legătură cu orice text.
E drept că în
ultimul timp asta caut și eu la literatură, ceva care să mă dea cumva pe spate.
Dar asta și pentru că, din punctul meu de vedere, literatura a pierdut mult
teren în fața mai vechilor și mai noilor tipuri de ficțiuni, ca filmul, banda
desenată și jocurile pe calculator, ca să nu pomenim televizorul.
Mi se pare normal
atunci să ai pretenția ca literatura să te impresioneze așa cum nicio altă artă
n-ar reuși, sau cel puțin la fel de mult cum te impresionează altele. E poate
mai puțin corect să ceri asta de la un autor care n-a avut cum să conștientizeze
competiția mai sus amintită.
Și de fiecare dată
când pun problema așa, mă gândesc că literatura are o singură șansă să își
păstreze caracterul ei de ficțiune distinctă, și deci o singură șansă de a excela în ceea ce o face mai literară:
descrierea.
Singurul procedeu
stilistic care nu poate fi tradus sub
altă formă. Iar Danilo Kis e unul dintre cei mai iscusiți mânuitori ai
descrierii.
De aici eventual se poate citi
Aici (mai puțin ca
în alte părți) descrierea joacă un rol important, dar nu devine un procedeu
dominant. Asta și pentru că suferințele timpurii sunt construite pe o schemă
epică, de povestire scurtă cu un twist de final, care aduce de fapt a
anticlimax.
Fiecare povestire
din acest scurt volum ilustrează o scenă din viața copilului Andi, o scenă
marcantă prin dimensiunea ei dramatică. Acțiunea se petrece la mijlocul
secolului XX în sud-estul Europei, într-un loc străbătut, când și când, ba de
soldați, ba de refugiați, ba de pogrom.
Set-ul este
tumultuos, dar episoadele prezentate aștern o poveste deseori banală, într-un
mod cât se poate de familiar. Se descriu episoade din viața familiei, jocul
copiilor și activități tipic rurale, în spatele cărora se ghicește, peste tot, glasul
trist al unui destin tragic.
Uneori cele două
planuri se îmbină total, ca în povestirea Pisoii,
unde ceea ce ar fi putut fi un eveniment fericit pentru orice copil (găsirea
unor pui de pisică) capătă valențe tragice; schimbarea este marcată cu eleganță
de-a lungul povestirii: „Deși după scâncetele jalnice înțelesese că cineva îi
despărțise de mama lor (...) nădăjduia totuși că o să-i adopte o altă pisică” (pag.
93) – aici se întreține încă iluzia unei speranțe, pentru ca apoi: „Nu există dreptate pe lume, își zise
băiatul în sinea lui. Nici pentru oameni,
nici pentru pisici!” (pag. 95) și până la sfârșitul total nefericit.
Fiecare dintre
aceste povestiri, scrise în stilul unor memorii sau confesiuni literare, aduc
câte o suferință tânărului protagonist, îl marchează și îl îmbătrânesc.
Ca și în alte
scrieri în care tratează copilăria, Danilo Kis păstrează același ton, deloc
strident, chiar și atunci când personajul-narator este martorul unor evenimente
terifiante. Și acesta mi se pare modul cel mai nimerit de a relata ceea ce este
de nepovestit.
Ar mai fi de
remarcat aici și trecerile intenționat reliefate de la persoana I la a III-a, care
aduc o destindere cititorului și sunt în general reușite.
Dincolo de asta,
evident, descrierea foarte naturală și ireproșabil construită. Închei cu un
fragment care se poate citi și ca o artă poetică.
„Fără să-și dea seama,
mama își făcuse deja propria mașină de tricotat: în carnea moale a degetului
arătător, pe unde trecea firul subțire, se săpase un canal fin, ca pe sub
coarda dură și metalică a unui instrument muzical. Acea duzină de andrele în
mișcare, acea scriitură stranie, urzea ca pe-un basm lungi pagini albe de
tricot din lână de angora” (pag. 133) și „Secretul iscusinței mamei era cât se
poate de simplu: nu se repeta niciodată (...) făcea o variație pe tema dată,
care semăna doar la o prima vedere cu modelul, și crea astfel, modificând
scriitura și motivele, un stil cu totul nou, identic – în aparență – cu cel
dinainte, destul ca să recunoști mâna maestrului, amprenta sa personală,
inconfundabilă” (pag. 134).
Falsă concluzie
E bine că există
cărți care nu te dau pe spate, mai ales când nu-și propun de la bun început
asta. Pentru că, în schimbul inevitabilei plictiseli, îți dau o atmosferă, un
ton, ceva culoare. Adică micile astea suferințe cu care ne îndulcim serile în
care pică netul.
