Children witness literature

Danilo Kis. Suferințe timpurii

2008, Polirom

Trad. din limba sârbă de Mariana Ștefănescu 

Preambulul care nu te dă pe spate (și peste care se poate sări)

     Îmi tot vine în minte o replică pe care am auzit-o de nenumărate ori pe la toate cenaclurile: Nu mă dă pe spate. E poate cea mai des întâlnită replică, și se poate spune în legătură cu orice text.

      E drept că în ultimul timp asta caut și eu la literatură, ceva care să mă dea cumva pe spate. Dar asta și pentru că, din punctul meu de vedere, literatura a pierdut mult teren în fața mai vechilor și mai noilor tipuri de ficțiuni, ca filmul, banda desenată și jocurile pe calculator, ca să nu pomenim televizorul.

   Mi se pare normal atunci să ai pretenția ca literatura să te impresioneze așa cum nicio altă artă n-ar reuși, sau cel puțin la fel de mult cum te impresionează altele. E poate mai puțin corect să ceri asta de la un autor care n-a avut cum să conștientizeze competiția mai sus amintită.

     Și de fiecare dată când pun problema așa, mă gândesc că literatura are o singură șansă să își păstreze caracterul ei de ficțiune distinctă, și deci o singură șansă  de a excela în ceea ce o face mai literară: descrierea.

     Singurul procedeu stilistic care nu poate fi tradus sub altă formă. Iar Danilo Kis e unul dintre cei mai iscusiți mânuitori ai descrierii.

De aici eventual se poate citi

     Aici (mai puțin ca în alte părți) descrierea joacă un rol important, dar nu devine un procedeu dominant. Asta și pentru că suferințele timpurii sunt construite pe o schemă epică, de povestire scurtă cu un twist de final, care aduce de fapt a anticlimax.

     Fiecare povestire din acest scurt volum ilustrează o scenă din viața copilului Andi, o scenă marcantă prin dimensiunea ei dramatică. Acțiunea se petrece la mijlocul secolului XX în sud-estul Europei, într-un loc străbătut, când și când, ba de soldați, ba de refugiați, ba de pogrom.

     Set-ul este tumultuos, dar episoadele prezentate aștern o poveste deseori banală, într-un mod cât se poate de familiar. Se descriu episoade din viața familiei, jocul copiilor și activități tipic rurale, în spatele cărora se ghicește, peste tot, glasul trist al unui destin tragic.

     Uneori cele două planuri se îmbină total, ca în povestirea Pisoii, unde ceea ce ar fi putut fi un eveniment fericit pentru orice copil (găsirea unor pui de pisică) capătă valențe tragice; schimbarea este marcată cu eleganță de-a lungul povestirii: „Deși după scâncetele jalnice înțelesese că cineva îi despărțise de mama lor (...) nădăjduia totuși că o să-i adopte o altă pisică” (pag. 93) – aici se întreține încă iluzia unei speranțe, pentru ca apoi: „Nu există dreptate pe lume, își zise băiatul în sinea lui. Nici pentru oameni, nici pentru pisici!” (pag. 95) și până la sfârșitul total nefericit.

     Fiecare dintre aceste povestiri, scrise în stilul unor memorii sau confesiuni literare, aduc câte o suferință tânărului protagonist, îl marchează și îl îmbătrânesc.

    Ca și în alte scrieri în care tratează copilăria, Danilo Kis păstrează același ton, deloc strident, chiar și atunci când personajul-narator este martorul unor evenimente terifiante. Și acesta mi se pare modul cel mai nimerit de a relata ceea ce este de nepovestit.

    Ar mai fi de remarcat aici și trecerile intenționat reliefate de la persoana I la a III-a, care aduc o destindere cititorului și sunt în general reușite.

      Dincolo de asta, evident, descrierea foarte naturală și ireproșabil construită. Închei cu un fragment care se poate citi și ca o artă poetică.

     „Fără să-și dea seama, mama își făcuse deja propria mașină de tricotat: în carnea moale a degetului arătător, pe unde trecea firul subțire, se săpase un canal fin, ca pe sub coarda dură și metalică a unui instrument muzical. Acea duzină de andrele în mișcare, acea scriitură stranie, urzea ca pe-un basm lungi pagini albe de tricot din lână de angora” (pag. 133) și „Secretul iscusinței mamei era cât se poate de simplu: nu se repeta niciodată (...) făcea o variație pe tema dată, care semăna doar la o prima vedere cu modelul, și crea astfel, modificând scriitura și motivele, un stil cu totul nou, identic – în aparență – cu cel dinainte, destul ca să recunoști mâna maestrului, amprenta sa personală, inconfundabilă” (pag. 134).

Falsă concluzie

     E bine că există cărți care nu te dau pe spate, mai ales când nu-și propun de la bun început asta. Pentru că, în schimbul inevitabilei plictiseli, îți dau o atmosferă, un ton, ceva culoare. Adică micile astea suferințe cu care ne îndulcim serile în care pică netul.

O plimbare prin grădina mărturisii – Emilian despre Grădina, cenuşa

(Acest post răspunde precedentului)

Coada improprie

Tema aleasă de dumneavoastră, mă refer aici la descriptiv la Danilo Kis, mi se pare interesantă. Era un subiect care îmi trezise şi mie vagi curiozităţi şi interesuri. Din păcate, şi cu adevărat din păcate, am prins o ură şi mai mare pe structu/post-structu, pentru că-s a dracului de compli şi că până la urmă ajungi să te învârţi în jurul cozii proprii, sau, mai grav, în jurul cozii altora, (coada improprie) sau cel mai grav (şi asta se întâmplă de obicei) ajungi să dai într-un sistem biorbital implicând atât coada ta, cât şi coada altuia/altora. Cumva ca o orbită în formă de mucenic, de opt culcat, desigur aceeaşi formă sau simbol, daca doriţi, şi pentru infi.

Dar ce este acel aproape autobiografic? Este biografic în înţelesul în care Andi află din scrisoarea tatălui său că el, tatăl, vrea, luptă, se zbate în toate părţile să-şi salveze familia, astfel sacrificându-se pe sine. (Tatăl evreu ungur în timpul lui Hitler, într-o zonă dubioasă, de nici Ungaria, nici Croaţia; mama creştină tot de pe acolo, iugoslavă ceva). 

Sunt unele lucruri ce nu pot fi arătate

Eu mă gândeam cândva... adica na, sunt unele lucruri (experienţe traumatice, traumatizante, traume) ce nu pot fi arătate (mimesis), ele pot fi (şi trebuie să fie) povestite. Există o necesitate în ele ce atrage cu o inexplicabilă violenţă povestea, naraţiunea, diegesisul.

Witness literature

În tot ce am citit până acum din, să o numim, "witness literature", aşa cum alţii obişnuiesc să o numească, dar aşa cum noi nu prea avem pasiuni pentru subiect (termenul de literatură confesivă e prea vag şi pe lângă subiect, incluzând mai mult decât witness lit, literatura mărturisirii... poate, dar parcă e ceva ce mă opreşte).

Aşadar, din ce citii, nu ai cum să scrii, practic să "deal with" violenţa acelei necesităţi, decât prin diegesis. Nu personajele, nu vorbele lor contează, nu dialogul, (ele se suspendă din oficiu pentru că violenţa ce stă la baza traumei nu alege indivizi, alege orbeşte, suspendă individualităţile, reducându-şi victimele la ceea ce ajunge să nu le mai aparţină, la viaţă, la corpuri vii) nu realitatea, pentru că acea violenţă căreia îi răspunde violenţa diegetică, suspendă şi realitatea. Eşti martor la ceva ce depăşeşte cuvintele, ce depăşeşte însăşi structura realităţii, în afara violenţei nu mai există nimic, cuvintele vin mai apoi, din necesitatea şi violenţa povestirii, ca pentru a repune lucrurile în ordine.

În acel moment ieşi din sfera mărturiei

Aşadar, diegesisul, narativul, spunerea, povestirea, mărturisirea sunt mijloacele prin care violenţa individuală, personală, reală, a realităţii cuvintelor, luptă împotriva violenţei barbare. Un roman "witness lit", hai să-i zicem al literaturii mărturisirii, realist ca... Ultima noapte... ar fi grotesc. Violenţa ireală nu poate fi "arătată" pentru ca nu e o arătare.

În acel moment ieşi din sfera mărturiei, nu mai ai cum să fii witness, ci autor al unui roman de război, de lagăr, istoric etc.

Andi, al lui Danilo Kis, e şi nu e un martor. Nu înţelege nimic, nu ştie decât după ce citeşte scrisoarea de la taică-su ce s-a întâmplat de fapt.

El e un martor al unor timpuri pe care nu le poate înţelege.